Benedictinii, primii mănăştureni

Foto: Dan Bodea

Ordinele călugăreşti care au funcţionat în vechiul oraş Cluj sau în jurul lui şi-au pus amprenta asupra zonei şi i-au influenţat dezvoltarea zonei. Cel mai vechi ordin călugăresc din lume este ce al benedictinilor. Poartă numele întemeietorului ordinului, sfântul Benedict de Nursia. „Ora et labora – roagă-te şi munceşte” a fost deviza, căreia i s-au adăugat principiile evlaviei şi al supunerii. Congregaţiile monahale benedictine se aflau direct sub ascultarea papei, adică aveau autonomie în faţa episcopilor locali, fapt important care a permis o dezvoltare specifică a ordinului. Prin construcţii de biserici şi mănăstiri fortificate, prin defrişări şi prin dezvoltarea de lucrări serioase de agricultură, prin înfiinţarea de şcoli, notariate, servicii de copiere şi păstrare de acte, ei sunt consideraţi marii educatori-pionieri ai Europei Evului Mediu.

Sfântul Benedict însuşi este cel care a redactat care erau obligațiile zilnice ale călugărilor. Benedict a introdus modul de viață modest şi cumpătat al călugărilor ca: o viață celibatară, o hrănire frugală, unde carnea patrupedelor era interzisă, mâncare gătită se consuma o dată pe zi, limitarea consumului de vin. Tot el a stabilit timpul pentru rugăciune, meditație, muncă și dormit. Starețul este tratat ca un părinte (tată), iar călugării se considerau frați. Primirea în ordinul călugăresc era foarte strict verificată și se realiza după trecerea unor verificări prin care se probau seriozitatea și sinceritatea candidatului. Rasa benedictină este de culoare neagră cu margine de culoare albă lângă glugă, mâneci sau la poale. Varianta feminină a ordinului sunt surorile benedictine.

Din ordinul benedictin s-au desprins cistercienii după denumirea latinească Cistercium a unei mănăstiri franceze Citeaux din arondismentul Beaune. Cistercienii au avut un alt mod de a se aşeza pe teritoriul Europei. Ei au hotărât să sece mlaştinile şi să nu-şi clădească abaţiile decât pe astfel de locuri. În acest timp bogatele mănăstiri bendictine tronau pe culmile munţilor sau pe coamele dealurilor. Cistercienii alegeau văile pustii şi neprimitoare, ca să câştige acel pământ care nu folosea nimănui şi a da astfel loc şi hrană oamenilor nevoiaşi. Şi-au schimbat şi robele care au devenit albe cu borduri negre la mâneci, la glugă şi poale. Este evident inclusiv în acest mod că cistercienii au fost o mişcare de reformare a ordinului benedictin.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Au adus şi în arhitectură un stil propriu, caracterizat prin sobrietate, absenţa turnurilor, folosirea absidelor pătrate dar şi bisericile de tip sală cu sanctuar boltit pe ogive. Ordinul Cistercian în Transilvania medievală a fost prezent prin două mănăstiri, cea de la Igriş (1179) şi cea de la Cârţa (1204), precum şi o abaţie de călugăriţe „Sfânta Ecaterina” din Braşov.

Mănăstirea de la Cârţa a reuşit să treacă sute de ani peste invaziile tătare, dar în 1474 a fost desfiinţată de către regele Matei Corvin, la urechea căruia ajunseseră vorbe despre excesele nu numai bahice ale cistercienilor, venite odată cu faima de viticultori.

Monasterium Beatae Mariae de Clus

Construită pe un val de pământ, azi în cartierul Mănăştur abația benedictină, primul ansamblu rezidenţial din zonă, desigur preparat după regulile medievale se numea Monasterium Beatae Mariae de Clus. Mănăstirea avea un zid de apărare. Apartenenţa de ordinul benedictin îi scotea pe călugări de sub autoritatea episcopului catolic de Transilvania. Aveau dreptul să-şi numească propriii preoţi pe domeniile care ţineau de abaţie, să strângă ei dările şi să poarte semnele puterii episcopale, adică inel şi mitră. Existenţa unor benedictini pe suprafaţa unui episcopat nu era de natură să-i bucure pe mai marii bisericeşti, din cauză că aceşti călugări cu rasă neagră aveau o autonomie şi privilegii îngrijorătoare. Episcopul de la Alba Iulia a atacat deseori mănăstirea la propriu, provocându-i distrugeri. Dar în acest timp abaţia de la Mănăştur şi-a consolidat puterea, pentru că aici se întocmeau şi depozitau acte de proprietate, de vânzare-cumpărare, de înstrăinare, moşteniri, de autentificare a documentelor. Practic aici funcţiona un uriaş birou notarial medieval, menit să aducă un mare număr de oameni cu treburi în zonă. Circulaţia intensă a oamenilor şi mărfurilor a contat enorm pentru dezvoltarea zonelor limitrofe, în special a oraşului Cluj.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

În 1241 tătarii au atacat mănăstirea care a fost afectată grav. Din biserica abaţiei a rămas doar o parte. Pe acea parte a rezistat până în zilele noastre relieful unui leu de piatră. Povestea lui este următoarea: neamurile şi familiile maghiare aveau câte un animal ca simbol. Arpadienii, căpetenii supreme, aveau ca semn vulturul. Neamul Gyula-Zsombor sub conducerea căreia s-a pătruns în Ardeal avea ca simbol leul. După ce organizarea maghiarilor e evoluat, familiile de nobili care aveau descendenţi în vechile neamuri şi ginţi au primit să posede în heraldica proprie acele animale totemice. Leul de pe peretele sudic al bisericii Calvaria din Cluj este se pare leul familiei Gyula-Zsombor.

Conventul de la Cluj-Mănăştur, un loc unde s-a făurit istorie

Răscoala de 1437 a fost strâns legată de de mănăstirea bendictină. Trimişii răsculaţilor au mărturisit, în faţa Conventului de la Cluj-Mănăştur, că „erau lipsiţi de toate drepturile şi libertăţile lor, asupriţi la culme şi greu împovăraţi cu sarcini pe care nu le puteau duce”, drept pentru care doreau să „recapete vechile libertăţi acordate şi hărăzite de către sfinţii regi tuturor locuitorilor acestui regat al Ungariei şi pentru a lepăda şi îndepărta apăsarea poverilor de nesuportat”. Voievodul Transilvaniei Ladislau Csáki (1426 – 1435, 1436 – 1437) a respins cererile trimişilor şi a dispus uciderea acestora, declanşând astfel lupta. La 6 iulie 1437 înţelegerea între reprezentanţii nobilimii şi cei ai ţărănimii răsculate s-a încheiat tot acolo.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

În 1556 abaţia era desfiinţată, călugării alungaţi, în urma mişcărilor de Reformă. În 1579, contrareforma îşi spune cuvântul şi în Transilvania. Iezuiţii devin proprietarii mănăstirii până în 1773, când ordinul iezuit este şi el desfiinţat. Biserica ajunge depozit de armament şi este lăsată să se degradeze. La începutul secolului XIX, episcopul catolic de la Alba Iulia repune locul în reţeaua religioasă, se renovează, lăcaşul primeşte un paroh şi primeşte statutul de capelă. În 1923, biserica abaţială este închiriată cultului greco-catolic în schimbul unei valori simbolice. În 1948 proprietăţile catolicilor sunt confiscate de către statul român care le trece în administrarea orotdocşilor. O jumătate de secol Biserica Calvaria a funcţionat ca lăcaş de cult ortodox. Din 1994 a revenit Bisericii Romano-Catolice, iar biserica funcţionează ca lăcaş de cult parohial şi azi.

 

IMG_9747

Foto: Dan Bodea

Numele de Calvaria al dealului din Mănăştur vine de la biserica ce se află situată pe el, iar biserica cea veche poartă acest nume doar de câteva sute de ani. Este un nume care aminteşte de Patimile lui Isus Christos, prin Calea Crucii reprezentată în biserică, şi Calvariul din altarul capelei, cruce monumentală cu imaginea răstignirii, construită în 1831. În exterior se pot vedea încastrate în pereți câteva statui, printre care Sf.Fecioară cu Pruncul și cadranul solar din secolul al XV-lea. Din vechea biserică s-au păstrat corul, portalul de la intrare, statuile încastrate pe fațada vestică, un cadran solar din secolul al XV-lea şi enigmaticul leu.


Publicitate

Postaţi un comentariu