Nucu Pandrea a cucerit lumea cu o frunză

„Uşor nu e nici cântecul.

 Zi şi noapte-nimic nu-i uşor pe pământ:

 căci roua e sudoarea privighetorilor,

ce s-au ostenit toată noaptea

cântând.”

Sub coroana unui nuc, frunzele îşi spun povestea. El le ascultă, le vorbeşte şi doar pe una o alege. Între buze o petrece şi cu o tehnică aparte, face codrul să vibreze. Nervurile frunzei se transformă-n partituri, iar sunetele, mai vii ca niciodată, dau naştere unei frumoase melodii. A cucerit lumea cu o frunză, mereu o altă răsfăţată care a învăţat solfegii de îndată, fie că a fost vorba despre frunze de păr, de nuc, de ficus sau chiar şi de salată.

A primit aplauze pe scene din întreaga lume, când, în timpul reprezentaţiilor, frunza s-a lăsat din nou cucerită. Arta cuceririi nu este atât de simplă precum pare, dar Eugen Aloisiu „Nucu” Pandrea ştie care este secretul. „Trebuie să tratezi frunzele la fel de frumos precum te porţi cu femeile: cu fineţe”, iar atunci acestea îţi vor vorbi. Pe limba cântecului.

În urmă mai bine de şaizeci de ani, pe când se juca în grădină, a auzit un sunet, apoi altul, apoi o melodie. Bunicul său cânta din frunză. „Şi l-am întrebat curios: «Moşule, cum faci?»”. Bunicul său, preotul protopop greco-catolic de Cluj-Mănăştur, Clemente Pandrea, i-a întins o frunză, dându-i un sfat după care micul ucenic s-a ghidat toată viaţa: „Măi, copile, dacă vrei să faci o treabă în viaţa asta trebuie să nu te laşi. Trebuie să insişti, să fii perseverent”.

Discipolul îşi depăşeşte maestrul

A fost crescut de bunicii din partea mamei. „Mama mea a murit când aveam trei luni. A murit la 26 de ani, a făcut o meningită TBC. Tata a fost tot protopop, dar pe sate, la Ceanu Mic. Atât pe tata, cât şi pe bunicul l-au urmărit securiştii. Pe tata l-au băgat în închisoare. A fost fugar din 1948 până în 1951. În 1951 l-au prins şi l-au condamnat la opt ani de închisoare. Din opt ani a făcut patru ani şi jumăte. Eu am fost crescut de bunici, părinţii din partea mamei. Pe bunicul l-au lăsat să rămână în casa parohială, deşi l-au oprimat şi pe el destul. Uneori, bunicul lua câte o frunză şi cânta. O ţinea cu două degete. Cânta, îngâna câteva melodii. Mi-a arătat şi mie. Am încercat, fiind curios. Prima dată m-au mâncat buzele şi nu mi-a plăcut deloc. Dar am avut răbdare până am reuşit să cânt prima melodie. Şi cum se întâmplă de obicei, discipolul îşi depăşeşte maestrul. L-am depăşit, pentru că am reuşit rapid să nu mai ţin frunza cu degetele”, povesteşte Nucu Pandrea.

Una dintre primele piese pe care le-a cântat împreună cu bunicul său a fost o romanţă: „Pe lângă plopii fără soţ”, o melodie grea, dar care i-a demonstrat că totul este posibil cu muncă.  Văzând că are ureche muzicală, unchiul său, fratele mamei, Paul Eftimiu Pandrea, i-a cumpărat o muzicuţă.

„Mi-am format urechea muzicală cu muzicuţa, după care am început să cânt în paralel cu frunza.Viaţa a curs apoi lin, cu o încercare, cu un spectacol. Nu am cântat în cadrul organizat numai din 1982. Atunci doar am îndrăznit să ies pe scenă cu orchestra. Din 1986 am intrat sub aripa unui mare armonist al Clujului care din păcate s-a stins din viaţă, Ghiţă Mureşan. Acesta m-a remarcat şi cu el am început să iau lecţii de teorie. În 1987 Ghiţă Mureşan a murit, dar apoi am fost chiar colaborator al Filarmonicii din Cluj”, povesteşte artistul.

[stextbox id=’custom’]

Mărturii ale frunzei 

 

[/stextbox]

Codrul, pe post de Conservator

Nu a colaborat doar cu Filarmonica din Cluj, ci şi cu cea din Sibiu. Acolo l-a cunoscut pe profesorul de vioară Dorel Frăţilă. „ Eu nu făcusem Conservatorul, pe mine m-a învăţat codrul să cânt. Dorel Frăţilă a început să mă şlefuiască. M-a învăţat să cânt curat. Şi astfel, dobândind această curăţenie a sunetelor, am început să merg în diferite turnee cu sibienii prin lume. Prima dată când am ieşit din ţară am fost în Italia, în 1989, dar de această dată am fost cu cei din Cluj. Aveam şi eu partea mea în cadrul spectacolelor susţinute cu cei de la Cluj, dar sibienii mi-au dat aripi, m-au lăsat să mă simt bine. În acea perioadă am luat-o la picior prin lume, pentru că după 1989 s-au deschis graniţele şi a fost mai uşor. Am fost în foarte multe ţări: în Belgia de vreo şapte ori, în Franţa, în Norvegia, în Statele Unite, iar peste tot pe unde am mers m-am simţit foarte bine, ca acasă”, explică Nucu Pandrea.

A intrat în grațiile lui Gheorghe Zamfir

Trecerea de la muzica populară către cea cultă s-a făcut lin, în timp. În prezent, artistul poate cânta aproape orice gen muzical din frunză, fie că este vorba despre rock, pop sau muzică simfonică. „E foarte largă paleta frunzei. În general, pot să cânt cam orice. Bine, normal există şi piese complicate, dar încerc să mă descurc. Sunt foarte fericit că am reuşit să intru în graţiile lui Gheorghe Zamfir şi să cânt alături de orchestra lui, de 56 de instrumentişti dirijaţi de acesta. A fost idealul meu. Multe dintre melodiile lui le cânt şi eu cu frunza”, povesteşte clujeanul.

Revox, Nightlosers și o frumoasă aventură prin lumea largă

 „Eu iniţial am cântat cu formaţia Revox. În 1990 am avut o reprezentare fantastică la Sala Sporturilor. Au fost invitate 23 de formaţii rock din România şi din Ungaria, inclusiv Iris. Am fost şi eu cu Revox. Călin Nemeş m-a bătut la cap să cânt în timp ce el recită. A recitat o piesă tradusă în română, iar eu am cântat din funză Corul Robilor. A vrut să facă playback cu mine şi s-a şifonat banda, pentru că atunci, în 1990, nu erau aparaturi performente. Aşa că a trebuit să cânt live. Şi o sală întreagă ne-a ascultat în linişte, cu brichetele aprinse. A fost o perioadă foarte frumoasă”, explică acesta.

Apoi, a început să cutreiere lumea împreună cu cei de la Nightlosers, pe care i-a cunoscut în urma unei sesiuni de jam session. „Ei mi-au propus să facem în colaborare un CD. Colaborarea noastră a început în 1997. Am zbughit-o din nou în lume, ceva fantastic. Ţin foarte mult la mine. Mă prezintă ca fiind cel mai tânăr din trupă. Sunt juniorul. Mai pun şi eu sare şi piper la spectacole”, spune Nucu Pandrea.

A avut succes peste tot în lume, pentru că nimic nu este mai frumos şi mai pur decât glasul frunzei, care împarte bucurie. „Dacă nu le-aş aduce oamenilor o bucurie cu muzica mea, nu aş mai cânta deloc”, explică acesta.

Deşi îi plac limbile străine şi a învăţat ca autodidact engleza, franceza şi italiana, acesta consideră cu tărie că muzica este singurul limbaj universal de care beneficiează în totalitate. „Muzica este colţişorul meu în care mă retrag. Un prieten de la Nightloosers m-a întrebat dacă eu înainte să adorm, fluier. Da, aşa este. Eu îmi pregătesc seara melodiile pe care urmează să le cânt. Fredonez şi adorm. Mă pregătesc mereu cu o seară înainte”, povesteşte Nucu Pandrea.

Dacă nu ar fi avut acest dar, probabil ar fi predat matematică sau fizică, fiind absolventul unei facultăţi cu profil tehnic, domeniu în care a lucrat ca energetician peste 38 de ani.

„Într-o vreme am făcut şi asta: dădeam ore de matematică şi de fizică. Mi-a plăcut şi partea aceasta, de asta am făcut o facultate cu profil tehnic. Se îmbină perfect cu muzica”, spune artistul. 

***

Bonus: Oda Bucuriei