Acad. Ionel Haiduc: Există câteva insule de excelenţă într-o mare de mediocritate în cercetarea ştiinţifică din România

Doctor în chimie, membru titular al Academiei Române din 1991 şi preşedinte al acestei instituţii timp de opt ani, domnul profesor Ionel Haiduc a revenit „acasă” în oraşul pe care îl iubeşte şi în care s-a întors de fiecare dată. „Acum s-a încheiat o etapă interesantă a vieţii mele, în care am învăţat multe, am fost nevoit să interacţionez cu oamenii, a fost o etapă bogată în evenimente şi poate şi cu unele satisfacţii. Nu sunt un om orgolios, dar mă mândresc cu faptul că am cunoscut o viaţă atât de neobişnuită”, a mărturisit academicianul Ionel Haiduc pentru Transilvania Reporter, la o săptămână distanţă după ce la conducerea Academiei Române a fost ales academicianul Ionel Valentin Vlad. Astăzi, profesorul Ionel Haiduc îşi continuă la Cluj studiul intitulat ”Chimie comparată”, care să integreze cele două ramuri clasice ale chimiei, organică şi anorganică şi în acelaşi timp se bucură de puţină odihnă şi mişcare în aer liber. Despre cei opt ani la conducerea Academiei Române, dar şi despre cercetare ştiinţifică şi pasiunea pentru chimie, am stat de vorbă cu domnul profesor Ionel Haiduc.

Reporter: Într-un interviu acordat Mediafax aţi precizat că cei opt ani la conducerea Academiei Române au fost opt ani de eforturi. La ce vă refereaţi?Care au fost punctele de cotitură?

I.H.: O poziţie în conducerea Academiei Române implică un efort permanent impus de prestigiul acestei instituţii, care este definită prin lege şi statutul său drept „cel mai înalt for ştiinţific şi cultural” al ţării. Ar fi lipsit de modestie să vorbesc despre „puncte de cotitură”. Ideea este de a continua ceea ce a fost bine făcut înainte şi de a duce mai departe această misiune cu noi contribuţii.

 R.: Care ar trebui să fie rolul Academiei Române în viaţa românilor? Ce însemnătate ar trebui să aibă luările de cuvânt ale membrilor săi? Oare societatea nu s-ar dezvolta altfel dacă, printre formatorii de opinie, membrii Academiei Române ar lua mai des cuvântul?

I.H.: Principalul rol al Academiei este promovarea culturii naţionale şi a cercetării ştiinţifice de performanţă. Incă de la înfiinţare, în 1866, prima misiune a Academiei Române (numită la început Societate Literară, apoi, in 1867, Societate Academică şi în final Academia Română) a fost promovarea limbii şi istoriei românilor. Această misiune a rămas pâna în prezent o preocupare de cea mai mare importanţă în Academia Română.

Academia Română are trei roluri: 1) ca for de consacrare; 2) ca participant activ in cercetarea ştiinţifică din România; 3) ca analist şi consultant în problemele de interes naţional. Deşi cuvântul membrilor Academiei este rar auzit în manifestări publice sau în mass media acesta a fost exprimat cu ocazia unor dezbateri organizate în aula Academiei, în colaborare şi cu participarea autorităţilor (uneori preşedintele ţării, premierul, miniştri, partlamentari) pe teme de interes naţional ca situaţia agriculturii, modificarea Constituţiei, regionalizarea, demografia, dezvoltarea durabilă, etc) bazat pe argumente ştiintifice. Alteori Academia a luat din inţiativă proprie poziţie cu privire la exploatarea aurului din Munţii Apuseni (participând şi la audierile din comisia parlamentară) sau în legătură cu aşa-zisa „limbă moldovenească”. Specialiştii din Academie au participat la formularea „Strategiei Naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030” (elaborată de Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, în 2008, document prefaţat de Primul Ministru, Ministrul Mediului şi Dezvoltării şi preşedintele Academiei Române) şi mai recent la „Strategia Naţională de Cercetare-Dezvoltare-Inovare 2014-2020”. Academia Română are (la Institutul National de Cercetări Economice) un program permanent de evaluare a stării economiei naţionale (Programul ESEN). Din păcate mass media, care este în căutare de „ştiri spectaculoase”, a reflectat rar şi în mica măsură asemenea evenimente, chiar când a fost prezentă. În publicaţia noastră, revista Academica, aceste evenimente au fost consemnate cu regularitate. Academia nu se implică instituţional în politică şi prin urmare lipseşte din polemicile care tulbură viaţa societăţii noastre.

R.: Cele două mandate pe care le-aţi avut la Academia Română au presupus din partea dumneavoastră o responsabilitate pe care v-aţi asumat-o. Care consideraţi că a fost cea mai mare obligaţie care a venită odată cu această funcţie?

I.H.: Cred că obligaţia cea mai mare a fost păstrarea şi creşterea prestigiului şi vizibilităţii naţionale şi internaţionale a Academiei Române. Cred că am reuşit o participare activă a Academiei Române în relaţiile interacademice internaţionale, prin prezenţa în lucrările ALLEA (All European Academies – Federaţia Academiilor Europene), CEEN (Central and East-European Academieis Network – Reţeaua Academiilor Central şi Est-Europene), EASAC (European Academies Science Advisory Council – Consiliul de Consultanţă Ştiinţifică al Academiilor Europene), etc.– La ultimele două amintite Academia Română a devenit membră în această perioadă. Amintesc fără falsă modestie plăcerea de a prezenta expunerea „Este necesară cercetarea fundamentală în ţările mici?” la conferinţa organizată de Academia Europeană de Ştiinte şi Arte în Muntenegru (noiembrie 2010) sau expunerea despre „Rolul academiilor în societate” la o altă conferinţă interanţională a CEEN.

Pentru creşterea vizibilităţii ştiinţei româneşti am urmărit şi am făcut eforturi pentru a asigura participarea mai intensă a cercetătorilor din Academia Română în programele de cercetare coordonate de instituţiiile europene, prezentarea rezultatelor cercetării ştiinţifice la manifestări internaţionale, promovarea colaborărilor internaţionale. Am insistat ca cercetătorii noştri să publice rezultatele ştiinţifice valoroase în reviste de prestigiu din ţară şi străinătate, iar rezultatele se văd în creşterea continuă a numărului lucrărilor cu autori români în literatura internaţională.

R: Care a fost proiectul de cercetare pe care l-aţi susţinut cu cel mai mare interes în cei doi ani de mandat şi care a fost, în opinia dumneavoastră , cea mai importantă contribuţie pe care aţi adus-o dvs. în calitate de preşedinte?

I.H.: Proiectele de cercetare cad în sarcina institutelor şi centrelor de cercetare din Academie, care se bucură de autonomie în stabilirea şi desfăşurarea programelor de cercetare. Conducerea are rol de coordonare şi evaluare. Totuşi, unele proiecte necesită o implicare activă a conducerii Academiei, iar aici nu am fost singur, realizările au fost rezultatul colaborării, uneori cu rol primordial, al colegilor din Biroul Prezidiului, adică vicepreşedinţi şi secretar general. Personal cred că printre proiectele cele mai importante realizate în acest timp, au fost Dicţionarul Tezaur al Limbii Române (încheiat după mai bine de un secol de eforturi şi publicat integral, în 19 volume, sub coordonarea directă a academicianului Marius Sala, vicepreşedinte, cu sprijinul financiar al Băncii Naţionale), Tratatul de Istoria Românilor (publicat ca o primă ediţie în zece volume, în curs de reeditare ajunsă la volumul 6, sub coordonarea academicianului Dan Berindei, vicepresedinte), realizarea Centrului de Dezvoltare Durabilă, Ţara Hategului-Retezat (condusă de academicianul Ion Paun Otiman, secretar general), studiul ”Agricultura României – prezent şi viitor” (coordonat de academicianul Cristian Hera, vicepreşedinte), reanalizarea detaliată pe baze ştiinţifice a proiectului Roşia Montană (coordonată de academicianul Ionel Valentin Vlad, vicepreşedinte). O realizare remarcabilă a fost crearea Institutului de Istoria Religiilor şi preluarea Centrului de Studii Transilvane de la Cluj-Napoca.

R.: Cum caracterizaţi etapa din viaţa dumneavoastră care s-a încheiat recent şi, dacă priviţi astăzi în urmă, care a fost momentul care a contribuit cel mai mult la parcursul dvs. profesional?

I.H.: Cariera mea profesională a avut ca principală componentă activitatea didactică si cercetarea ştiintifică in domeniul chimiei. M-am străduit însă să îmi fac datoria şi în alte activităţi pe care viaţa mi le-a încredinţat, cu convingerea că atunci când ai realizat ceva în domeniul profesiunii esti dator să dai societăţii şi ceva în plus. Astfel am acceptat si „sarcini administrative” : prorector şi rector al universitătii, preşedinte al Filialei Cluj, vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Academiei Române, desi acestea afectau timpul şi efortul disponibil pentru principala pasiune şi activitate – cea din domeniul chimiei.

Parcursul meu profesional, mă refer aici la cel din domeniul chimiei, al specialităţii mele, a fost determinat de faptul că am avut profesori absolut remarcabili in toate treptele formării mele – şcoală, facultate, doctorat, studii post-doctorale, în ţară şi străinătate, dar mai ales de multe ore petrecute în biblioteci, având plăcerea de a urmări tot ce se întâmplă nou în domeniul meu şi obiceiul de a nu mă limita strict la informaţiile legate de proiectele mele de cercetare ci privind într-un orizont mai larg. Astfel am putut vedea conexiuni între domenii diferite şi cea mai mare bucurie mi-a produs-o o recenzie publicată de un chimist englez într-o revistă a Societăţii Americane de Chimie în care afirma despre cartea mea „Supramolecular Organometallic Chemistry” scrisă in colaborare cu un coleg din Germania: „Chimia supramoleculară organometalică nu a existat ca disciplină distinctă până la apariţia cărţii lui Haiduc şi Edelmann”. Un coleg român a exclamat: „Pentru această frază a meritat să trăieşti!”.

Acum s-a încheiat o etapă interesantă a vieţii mele, în care am învăţat multe, am fost nevoit să interacţionez cu oamenii, a fost o etapă bogată în evenimente şi poate şi cu unele satisfacţii. Nu sunt un om orgolios, dar mă mândresc cu faptul că am cunoscut o viaţă atât de neobişnuită.

R.: Aţi mărturisit chiar domnia voastră în cadrul unui interviu că ştiinţa pe care o studiaţi şi pe care aţi predat-o nu este cea mai atrăgătare. Cum a încercat profesorul Ionel Haiduc să facă atrăgătoare această ştiinţă pentru studenţii săi?

I.H.: Să nu fiu înţeles gresit. Nu aş putea afirma niciodată că ştiinţa pe care o slujesc şi o iubesc, chimia, nu este atrăgătoare. Este uneori percepută astfel ca domeniu de studiu, din cauza complexităţii sale şi a modului nereuşit în care este predată. În societate este uneori văzută că principal vinovat al poluării. Dar nu chimia este de vină ci oamenii care nu o folosesc în mod inteligent. Am încercat într-o conferinţă cu titlul „Chimia – nimic mai simplu” să demonstrez frumuseţea şi utilitatea chimiei. Cei care m-au ascultat mi-au confimat intenţia, dar – din păcate – nu am repetat-o decât în vreo două-trei ocazii. Aceeaşi idee am încercat să o transmit şi studenţilor, chimia fiind unica ştiintă care îşi creează singură obiectul. Ma refer la faptul că din cele peste 70 milioane de substanţe chimice cunoscute, doar câteva milioane există în natură, restul fiind sintetizate în laborator. Şi apoi, de câte ori am avut ocazia am amintit că există astăzi o ”chimie estetică” sau o ”estetică moleculară” care se dezvăluie celor care stabilesc sau cunosc structura intimă a materiei.

R.: Se poate face cercetare de înaltă performanţă în domeniul chimiei, în România?

I.H.: Nu numai că se poate ci chiar se face. Există câteva insule de excelenţă într-o mare de mediocritate în cercetarea chimică (şi ştiinţifică în general) din România. Au existat întotdeauna asemenea ”insule”. Sunt nume de chimişti români, atât în trecut (Nenitescu, Spacu, Murgulescu, Ripan) cât şi în prezent, unii mai vârstnici, alţii mai tineri, cunoscuţi în lumea chimiei. În bazele de date internaţionale de monitorizare a ştiinţei, ei pot fi recunoscuţi după măsura în care lucrările lor ştiinţifice sunt citate în literatură. Există lucrări ştiinţifice ale chimiştilor români citate de sute de ori, dar şi unele pe care nu le-a luat nimeni în seamă. Din păcate, odată cu cercetarea performantă se practică şi multă ”cercetare” trivială care nu produce rezultate noi semnificative. De un lucru putem fi însă siguri: Chimia românească nu moare !

R.:Unde se situează Cluj-Napoca în domeniul cercetării şi ce le lipseşte cel mai mult în acest moment cercetătorilor clujeni pentru ca munca pe care o realizează să nu stagneze?

I.H.: Clujul este fără indoială unul dintre primele trei centre de cercetare din ţară, datorită universităţilor şi institutelor de cercetare din oras, dar pot fi diferenţe între domenii. Lipseşte mai ales accesul nelimitat la documentarea ştiinţifică (reviste, cărţi, publicaţii on-line), poate chiar interesul, iar banii nu sunt – si probabil nici nu vor fi – niciodată suficienţi pentru dotări, manifestări ştiintifice, salarii. Este valabil nu numai pentru Cluj.

R.: Curiozitatea este unul dintre motivele pentru care aţi început studiul chimiei, sau v-au determinat o serie de mulţi alţi factori?

I.H.: Desigur curiozitatea a fost la început dar a apărut repede plăcerea de a afla lucruri noi, surprinzătoare uneori.

R.: Cum arată biblioteca personală a unui doctor în chimie?Alături de lucrări de specialitate, ce alte volume ocupă loc pe rafturile bibliotecii dumneavoastră?

I.H.: Fără îndoială, în biblioteca mea sunt multe cărţi de chimie şi foarte, foarte multe extrase („reprinturi”) ale lucrărilor de chimie din reviste. Lângă ele stau cărţi de literatură generală (cu preferinţe pentru literatura de biografii), opere ale literaturii universale, albume de artă.

R.: Care va sunt priorităţile în acest moment?

 I.H.: Am în plan (şi parţial în lucru) o carte, ”Chimie comparată”, care să integreze cele două ramuri clasice ale chimiei, organică şi anorganică. Apoi… puţină odihnă şi mişcare în aer liber.

R: Clujul întotdeauna l-aţi asociat cu „acasă”. Care este locul pe care îl iubiţi cel mai mult în acest oraş?

I.H.: Iubesc întreg oraşul dar îmi place cartierul în care locuiesc (zona pieţei Agârbiceanu), Parcul Central (cu facultatea de chimie), strada Kogălniceanu cu măreţia ei, pădurea Făget.