Andrei Gorzo, universitar și film-geek: Despre o meserie precară și cum s-a complicat lumea criticilor de film

Foto: Dan Bodea

„Viața, moartea și iar viața criticii de film”, cea mai recentă și mai personală carte a criticului de film Andrei Gorzo, a fost lansată vineri la Book Corner Librarium din Cluj. Cu un titlul care își permite să fie optimist, cartea de eseuri publicată la editura Polirom marchează procesul de transformare și redefinire pe care l-a parcurs critica de film în ultimii ani.

Provocat de Andrea Virginás, conferențiar universitar la Universitatea Sapientia și de Radu Toderici, critic de film și cercetător, precum și de moderatorul evenimentului, Valentin Derevlean, Andrei Gorzo a vorbit la Cluj atât despre precaritatea meseriei cât și despre responsabilitatea criticului de film într-o societate în care criza în presa culturală se simte tot mai acut.

Deși desfășoară și activitate academică, latura lui de critic venit din zona jurnalistică și cinefil-eseistică e în continuare acolo.

„Există în mine un geek care recunoaște alți film-geeks. Știu ce butoane să apăs pentru a afla dacă cineva este film geek ca mine. Nu toți experții de film sunt cinefili. Își fac meseria bine, dar suntem animale diferite. Când mă întâlnesc cu un universitar în care dormitează un geek, imediat îl simt. Este foarte important pentru mine să îmi manifest acest nivel infantil și câteodată să geek-out. Universitarii de obicei au fost antrenanți să ascundă dimensiunea asta”, a explicat cu sinceritate Andrei Gorzo.

Andrei Gorzo a mai vorbit și despre alegerea de a dedica un capitol culturii franceze postbelice, hrănită puternic de existențialism, mai exact alegerea de a intra în lumea lui André Bazin și a discipolilor săi pentru a vedea ce devine Humphrey Bogart pentru ei. Paginile de autobiografie din carte sunt cele dedicate lui George Littera, critic și istoric de film, în timp ce alte două capitole personale sunt cele scrise despre Humphrey Bogart și André Bazin și cel despre corespondența lui Graham Green cu traducătorul lui român, Petre Solomon.

Foto: Dan Bodea

Despre cultura dominantă și cinema-ul hollywoodian

În deschiderea discuției, Radu Toderici a remarcat precizia în argumentare pe care o are Andrei Gorzo în textele sale, precum și modul în care folosește așa numitele „cârlige” pentru a-și angaja cititorii încă de la primele fraze ale unei recenzii. În acest sens a dat exemplul textului din 2004 al autorului, respectiv recenzia filmului „Kill Bill –  Vol. I”, de Quentin Tarantino. „Noul film al lui Quentin Tarantino are două idei principale. Ideea numărul unu este că sângele nu vrea cu nici un chip să circule disciplinat înăuntrul corpului omenesc sau, Doamne fereşte!, să irige creierul; el vrea să zburde pe-afară, să se urce pe pereţi, să decoreze camerele. Ideea numărul doi este că ideea numărul unu este teribil de amuzantă; practic auzi chicotitul autorului la fiecare decapitare”.

 „Cel mai provocator text al cărții mi se pare Introducerea volumului, un mic manifest despre ce înseamnă și ce responsabilitate ai ca și critic de film, un text în care Andrei exprimă o poziție care ne pune pe gânduri. Subiectul pe care se concentrează aici este funcția pe care o ai în calitate de critic de film în tot sistemul cultural. În acest sens se referă la două atitudini: în primul rând urmărește unde este îndreptată atenția majorității, respectiv, spre seriale, spre filmele mainstream din cinematografe și apoi aduce în discuție rolul de curator al criticului de film care stabilește el subiectul discuției”, a remarcat Radu Toderici.

Cultura dominantă în societatea de astăzi și frustrările criticului de film au fost alte teme abordate de invitați. Soluția lui ca și critic de film nu este să ignore filmele hollywoodiene, a spus Andrei Gorzo, sau să convertească oamenii să vadă doar filme de Pedro Costa, de exemplu. Aceasta e soluția altor critici.

„Nu aș vrea să ridic un zid între cinema-ul popular și diverse forme rarefiate de cinema. Nu aș vrea să relegitimez o formă de snobism pe temelii politice, sau să spun că ar trebui boicotate filmele hollywoodiene. Cinema-ul hollywoodian este foarte important pentru mine. Nu neapărat cel de astăzi, deși anul trecut mi s-a părut un an interesat la Hollywood. Introducerea cărții lansează în rafală provocări. Presupun că orice critic care iubește cinema-ul scrie și despre lucruri rarefiate, din culturi cinematografice mai puțin cunoscute, la fel cum poate să răspundă la inteligența artistică și atunci când vine de la Hollywood”, a spus Andrei Gorzo.

Foto: Dan Bodea

Andrea Virginás a insistat asupra ideii lipsei unei culturi dominante, comune și pe fragmentarea care există în rândul publicului de film. „Anul acesta a fost primul an când nu toți studenții mei au văzut filmul Matrix. Mă gândesc la o eră, la o situație când ideea de cultură dominantă nu mai ține”, a precizat Andrea Virginás.

„Eu aș zice că există o cultură dominantă pentru că există această conductă numită Hollywood-Marvel-Netflix, pe de altă parte nu aș numi asta o cultură comună în sensul umanist al lui André Bazin”, a subliniat Andrei Gorzo.

Platforme și bisericuțe

Autorul volumului a adus în discuție o dificultate a criticilor de film astăzi în a face cronică de întâmpinare, acea cronică săptămânală pe care o exersau în urmă cu 20-25 de ani. Era o vreme în care în calitate de critic de film scriai despre filmele distribuite în cinematografe în fiecare vineri, mai scriai despre unele filme de la televizor sau dacă erai cât de cât cosmopolit și conectat, aveai șansa să călătorești la festivaluri de unde trimiteai corespondență.

„Nu se compară cu toată saturația de acum și numărul de produse care apar pe tot felul de platforme și bisericuțele din jurul lor. Lucrurile au devenit mult mai complicate. Dacă vrei să faci cronică de întâmpinare trebuie să te gândești despre ce anume scrii”, a explicat Andrei Gorzo.

În cartea lui, autorul face și o diferențiere între critica de film jurnalistică, critica de film eseistică și critica de film academică, introducând această categorie inclusiv în legătură cu opera lui Alex Leo Șerban, critic de film dispărut dintre noi în urmă cu aproape zece ani.

Un lucru bun pentru critica de film astăzi este existența rețelelor cinefile internaționale la care sunt branșați și unii critici români care merg la festivaluri și care ajung să se cunoască unii cu alții și să dezvolte gusturi împreună.

„E o evoluție, zic eu, pentru critica de film. S-au mai oprit și anchetele despre moartea criticii de film, care se referă desigur la moartea criticii jurnalistice ca activitate remunerată. Epoca în care criticul de film era angajat la o publicație, care îi plătea un salariu sau niște deplasări a dispărut în România și este periclitată peste tot în lume. În România, criza presei este devastatoare. Rubricile de cultură au dispărut din cotidiene, la fel și cronicile de film, de teatru, de carte. Dacă ne amintim acum 15 ani, Gândul avea un departament de cultură foarte serios, Cotidianul la fel. Acele articole au fost înlocuite cel mai adesea de materiale publicitare trimise direct de distribuitorii de film, anulând complet opinia independentă, cu consecințe grave, zic eu. Sigur, mai există reviste culturale ca Dilema Veche sau Observatorul Cultural care își mențin standardele. Paradoxul este că avem critici tineri, precum Victor Morozov sau Flavia Dima, foarte buni și informați, branșați la rețele cinefile internaționale. Avem oameni excelenți, dar este destul de greu să găsească platforme sau instituții care să confere o oarecare forță de reverberație vocilor lor. Sunt constrânși. În ultimii ani se câștigă puțin sau deloc din critică de film și atunci trebuie să te adaptezi. Trebuie să lucrezi pentru festivaluri, pentru publicațiile unor festivaluri, să scrii la revista Uniunii Cineaștilor, unde sunt plătiți ceva mai bine, dar nu suficient cât să-și asigure chiria și unde ești nevoit să te supui unor consecințe. Mai exact,  devii dependent financiar de oamenii implicați în producția și desfacerea filmelor. Mai poți să ajungi în lumea academică dar, din nou, ai puține posibilități”, a precizat Andrei Gorzo.

Un fel de revistă

Una dintre puținele reviste de film din România este cea scoasă de Uniunea Cineaștilor (UCIN), „FILM”, care nu plătește chiar derizoriu articolele, dar unde, potrivit lui Andrei Gorzo, nu poți să faci critică în sensul tăios, nu poți să vii cu niște judecăți de valoare.

„Acolo se practică o critică festivistă, încurajatoare față de producția de film românească, cumva egalizantă. Uniunea Cineaștilor așa își înțelege misiunea”, a spus Andrei Gorzo.

Foto: Dan Bodea

La finalul întâlnirii cu publicul, Andrei Gorzo a răspuns câtorva întrebări adresate de Transilvania Reporter:

Din punctul tău de vedere, care este responsabilitatea criticului de film astăzi?

Eu cred că setul de responsabilități a rămas același ca întotdeauna. Critica de film a devenit poate chiar mai importantă pentru că vacarmul este mai mare ca niciodată. În primul rând ai responsabilitatea de a stimula reflecția publicului asupra obiectelor culturale. Aici intervine și o funcție de curator, o misiune de a ghida spectatorul, dar și cea de a stimula reflecția și discuția, inclusiv despre filme populare. Criticul poate să sugereze unghiuri mai neobișnuite de a le vedea, să ofere spectatorilor instrumente de analiză, poate să contextualizeze acele filme în feluri interesante. În cazul meu, în anumite momente, mi s-a părut mai important să îl ajut pe spectator să își dezvolte o apreciere a filmelor ca obiecte estetice, cu o istorie, cu niște tradiții, în timp ce cu alte prilejuri mi s-a părut mai importantă analiza politică a filmelor, dat fiind contextul românesc. Am fost nevoit să deplasez accentul de-a lungul timpului.

Sunt jurnaliștii culturali „avizați” să scrie recenzii de film?

Eu nu aș echivala profesionalismul cu posesia unei diplome academice, sau cu o educație formală. Există critici importanți care nu aveau diplomă. Există oameni care fac jurnalism cultural, sau sunt bloggeri și sunt foarte buni. Aș vrea să definesc profesionalismul altfel. Ceea ce face din tine profesionist e o anume seriozitate, o intensitate a angajamentului față de filmele pe care le vezi și față de oamenii pentru care scrii sau pe care îi informezi. Nu e o barieră foarte rigidă care să separe jurnalismul cultural de critica de film. Poți să faci comentariu jurnalistic care să fie critică de cea mai bună calitate. Dacă ai simțul responsabilității față de cinema ca artă, cu istoria și tradițiile sale și față de oamenii pentru care scrii, de ce să nu încerci?. De ce să trasăm o linie de marcație atât de apăsată între jurnalism cultural și critică?

Care este cea mai bună platformă pentru un critic de film să își exprime ideile astăzi?

Revistele Dilema Veche și Observatorul Cultural sunt exemple în paginile cărora se scrie responsabil și competent despre filme. Dar nu putem spune că ajung la un public consistent. Mai există inițiative ca Scena9, care nu e axată pe critică, dar care publică materiale jurnalistice, interviuri și cronici bune. Mai era un site de critică cinefilă, Acoperișul de sticlă, cu orientare puternică feministă, dar nu mai publică constant. Mai este o revistă de cinema, Film Menu, a studenților de la UNATC, dar nici acolo nu apar frecvent articole. Ajunge la mulți oameni ceea ce spun la televizor Irina Margareta Nistor și Cristian Tudor Popescu, dar genul acesta de expunere largă nu cred că o mai au mulți. Ar mai fi criticul Ionuț Mareș care scrie la Ziarul Metropolis și este destul de vizibil și la televizor. Și printre studenții mei există critici foarte buni, dar e complicat să își găsească un loc să se exprime.

Nu ar trebui să fii în această perioadă la Festivalul de Film de la Berlin?

Nu am fost niciodată un critic de festival. Urmăresc ce se întâmplă în festivaluri, dar nu am devenit un abonat al festivalurilor. În primul rând, pentru că predau la universitate trebuie să fiu prezent acolo. În al doilea rând, nici nu mă atrage atmosfera de festival de film internațional. E important să existe festivaluri și critici de festival, dar agitația creează un fel de presiune pentru critici de a emite judecăți instant. Cumva nu e climatul cel mai propice pentru o judecată critică echilibrată.

De ce a fost 2019 un an interesant hollywoodian, așa cum l-ai numit mai devreme?

E interesant că industria hollywoodiană a premiat ca Best Picture un film sud-coreean. Sunt curios ce consecințe va avea. E un semn încurajator, un început de deprovincializare. Înainte, americanii erau foarte orientați spre ei înșiși. E un semn că industria cinematografică americană devine puțin mai internațională. Și faptul că au schimbat titulatura acelei categorii, de la Best Foreign Film, la Best International Film este un progres. Și „Parasite” și „Joker” erau filme care încearcă să ia pulsul momentului, al prezentului, filme politice racordate la momentul pe care îl trăim. M-aș fi întristat să ia Oscarul un film ca „1917”, un film distant din punctul acesta de vedere, fără relație imediată. Mi se pare important să pui reflectorul pe niște filme care încearcă să dea sens prezentului foarte politic, virulent. Și filmul lui Quentin Tarantino a fost bun, „Once Upon a Time in Hollywood”.

Andrei Gorzo a studiat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti şi la New York University. Doctor în cinematografie şi lector universitar, cercetează şi predă la UNATC istoria cinematografului şi a ideilor despre cinema. A început să publice cronici de film în 1996 şi a scris asiduu în presa culturală românească – în perioada 2003-2015 a fost titularul unei rubrici săptămînale de cinema în revista Dilema Veche. Prima lui carte, Bunul, răul şi urîtul în cinema, a apărut în 2009 la Editura Polirom. A mai publicat Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Un mod de a gândi cinemaul, de la André Bazin la Cristi Puiu (Editura Humanitas, 2012) şi Imagini încadrate în istorie. Secolul lui Miklós Jancsó (Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015).
Distribuie:

Nu există Comentarii

Postaţi un comentariu