Când corupţia, cu adevărat, ucide

Caius Chiorean, redactor-șef Transilvania Reporter

Fostul președinte francez Nicolas Sarkozy a fost luat în custodia poliției pentru a răspunde cu privire la acuzaţia că ar fi  primit milioane de euro mită de la fostul dictator libian Muammar Gaddafi. Sarkozy, care a fost președintele Franței în perioada 2007-2012, a fost interogat, marți dimineață, de ofițeri de poliție specializați în corupție, spălare de bani și evaziune fiscală la sediul  din suburbia vestică din Paris, Nanterre, ca parte a unei anchete privind faptul că Gaddafi i-ar fi finanţat campania electorală câștigătoare din 2007. Potrivit unor declaraţii ale persoanelor din anturajul dictatorului libian, plăţile ar fi continuat şi după ce Sarkozy a devenit preşedinte.

Sarkozy, care a mai fost reţinut pentru suspiciuni de corupţie şi în 2014, a negat în repetate rânduri acuzațiile, respingându-le ca fiind „grotești”. De această dată, probele par să indice fapte chiar mai grave, asociate acuzaţiilor iniţiale de corupţie. Mai multe publicaţii, între care revista Time, Corriere della Sera, Daily Mail, sugerează că localizarea şi uciderea colonelului Gaddafi, din octombrie 2011, a fost  o acţiune a serviciilor de informaţii franceze care ar fi căutat să împiedice dezvăluirea unor secrete dăunătoare guvernului fostului preşedinte Sarkozy. Mai mult, informaţiile critice care au permis identificarea ascunzătorii fostului dictator libian ar fi fost furnizate de un alt dictator confruntat cu o revoltă internă, sirianul Bashar al Assad. Franţa ar fi acceptat la schimb să nu intervină în reprimarea sângeroasă a rebelilor de către trupele lui Assad.

Ancheta privindu-l pe fostul preşedinte are potenţialul de a deveni cel mai exploziv scandal de finanțare politică şi de corupţie din Franța în ultimele decenii. Dar dacă se va proba că Franţa a organizat şi condus intervenţia militară internaţională de partea rebelilor din Libia, în parte, şi din necesitatea de a acoperi urmele activităţilor ilegale ale preşedintelui ţării de atunci, credibilitatea Franţei şi chiar a Uniunii Europene în privinţa afacerilor internaţionale este pusă serios în discuţie. Pentru România, demascarea ocupaţiilor (încă presupus) infracţionale ale unui şef de stat demagog şi populist, care a câştigat voturi inclusiv prin intransigenţa cu care a caracterizat actele de delicvenţă ale romilor, cetăţeni români, din Franţa, este poate un moment de satisfacţie.

Însă unul amar, care dezvăluie şi ipocrizia discursului anticorupţie al bătrânei Europe îndreptat împotriva statelor din noua Europă, în fond o formă de a le disciplina şi subordona intereselor sale.  La fel cum şi lupta anticorupţie din România a fost şi este mai degrabă un instrument în interiorul luptei politice decât independent de ea. Partea bună şi de urmat în scandalul momentului ţine de profesionalismul şi tenacitatea cu care justiţia franceză a urmărit indiciile şi s-a concentrat asupra făptuitorului chiar dacă arestarea fostului preşedinte vulnerabilizează poziţia internaţională a Franţei. Ce se întâmplă acum în Franţa justifică optimismul celor care privilegiază democraţia, cu componenta ei de independenţă a justiţiei. Oricare ar fi erorile şi nedreptăţile suferite într-o democraţie, în comparaţie cu alte sisteme de guvernământ, ea maximizează şansele ca cei responsabili să fie făcuţi, la un moment dat, vinovaţi.

Postaţi un comentariu