Tinerii Clujului/Ovidiu Damian, jurnalist: Mi-aș dori un oraș mult mai accesibil persoanelor cu dizabilități

Foto: Arhivă personală

Deși își dorea să urmeze Jurnalismul la București, în anul 2000 a venit la Cluj, din Simeria, pentru a se înscrie la Facultatea de Psihologie din dorința de a aprofunda un domeniu care îl atrăgea încă din timpul liceului. De atunci, Ovidiu Damian încearcă în fiecare zi să demonteze prejudecăți și să schimbe mentalitatea oamenilor din jurul său cu privire modul în care ar trebui să fie tratate în societate persoanele cu dizabilități.

După absolvire a înființat cu mai mulți colegi de facultate un ONG pentru copiii cu handicap mintal sever, având în vedere că majoritatea instituțiilor unde mergeau să facă practică nu le ofereau informațiile de care aveau nevoie. „Am fost primiți foarte bine de un ONG din Simeria care în anul patru de facultate ne-au chemat la ei. Așa ne-am gândit să înființăm la Cluj o filială a centrului de acolo și astfel am înființat Asociaţia «Hans Spalinger», unde activez din 2004 și unde dezvoltăm servicii pentru copii cu handicap mintal sever din Cluj. ONG-ul este partener cu Ministerul Educației și cu Inspectoratul Școlar Cluj, iar echipa este formată în cea mai mare parte din psiho-pedagogi tineri”, precizează Ovidiu. De zece ani de când este implicat cu tot sufletul în această asociație, Ovidiu a fost nu doar director executiv al acesteia, ci a lucrat și cu copiii la clasă și a susținut ședințe de consiliere cu părinții copiilor bolnavi.

Anul 2014 a fost momentul în care Ovidiu a avut inițiativa realizării primei emisiuni TV din Europa realizată de reporteri cu sindrom Down. „Am văzut pe Facebook un reportaj cu singurul reporter de televiziune cu sindrom Down din lume, Fernanda Honorato la TV Brasil și mă gândeam dacă ar fi posibil și la noi în țară așa ceva. Am vorbit cu cei de la TVR și cred că după o lună deja filmam pentru emisiunea Fără prejudecăți, prima emisiune TV din Europa realizată de reporteri cu sindrom Down. Cei de la TVR au mizat pe experiența mea în domeniul social și au conștientizat și ei nevoia unei astfel de emisiuni în România. După o etapă atât de lungă în care persoanele cu dizabilități nu erau remarcate cum ar fi trebuit, a avut loc schimbarea. De când fac emisiunea am văzut atât atitudini atât pozitive cât și negative cu privire la persoanele cu dizabilități și de aceea ne-am propus ca prin această emisiune să schimbăm mentalități. În acest moment, din câte știu, suntem printre singurii din lume care au un buletin de știri prezentat de tineri cu sindrom Down. Emisiunea este dublată și în limbaj mimico-gestual deci pachetul este gândit să fie complet”, explică realizatorul TV, precizând că după jumătate de an de emisiune tinerii au primit unul dintre cele trei premii acordate la nivel mondial de Asociația Down Syndrome International (DSI), iar feedback-ul din partea telespectatorilor este extrem de încurajator. 10422205_1555315908081569_5231401911591684462_n

Miruna Pop,    Mihai Arsenie și Ovidiu Damian,   o parte din echipa de realizatori a emisiunii Fără Prejudecăți/Foto: Arhiva personală

Miruna Pop, Mihai Arsenie și Ovidiu Damian, o parte din echipa de realizatori a emisiunii Fără Prejudecăți/Foto: Arhiva personală

Astfel, echipa “Fără prejudecăți” este formată din Raluca Avram, Mihai Arsenie şi Bogdan Cristea, tineri cu Sindrom Down de la Centrul Educațional Raluca, care își iau foarte în serios rolul de reporteri și realizatori de emisiune. Alături de colegii lui de la TVR, Ovidiu lucrează cu tinerii reporteri atât pe partea de tehnică TV, dar se axează și pe chestiuni psihologice, de stăpânire a emoțiilor. „Prin ONG-ul la care lucrez am avut ocazia să văd exemplul Elveției și Olandei în ceea ce privește lupta cu prejudecățile. A durat mult și acolo până când statul a înțeles că trebuie investit în acest domeniu și a durat mult până să se civilizeze. Și în România încep să se schimbe mentalitățile și metodele de lucru și faptul că în ONG-uri vin tineri cu multă deschidere, este cu atât mai promițător. Sunt și inițiative ale statului unde lucrurile stau foarte bine. Pentru mine Liceul pentru Deficienți de Vedere din Cluj este un etalon, de exemplu. Televiziunile pot schimba mentalități dacă aduc subiecte de acest fel în atenție”, spune Ovidiu, care la postul public de televiziune este și realizatorul matinalului Regional Cafe, produs de Studioul Teritorial Cluj pentru TVR 3. „Matinalul Regional Cafe l-am început de mai bine de o jumătate de an. Este cu totul alt format decât cel al emisiunii Fără prejudecăți, dar cuprindem evenimente culturale, promovăm inițiative de ONG-uri care se susțin prin platforme de crowdfunding și încercăm să orientăm tinerii spre educație și cultură. Cred că este una dintre menirile postului public de televiziune să orienteze tinerii spre educație, să îi scoată din „pițiponceală”, să îi convingă că nu este obligatoriu să plece din țară pentru a se realiza. Nu îmi este rușine de nimic din ceea ce am făcut în TVR și ceea ce fac acum îmi dă o senzație de confort extraordinar, senzație pe care dacă nu o ai, riști să cazi în capcana  prostituției profesionale”, spune Ovidiu.

„De ce să nu apară o emisiune cum este Fără prejudecăți în fiecare oraș mare din țară?Nu zic că toate persoanele cu dizabilități trebuie să ajungă reporter de televiziune, dar să li se dea șansa de auto-reprezentare”, Ovidiu Damian

11165211_1581744325397631_5604100438525093136_oCe îți place cel mai mult în Cluj?

Îmi place faptul că orașul are un ritm al lui. Cum spuneam, în momentul în care am terminat liceul îmi doream să ajung la București. Acum însă mă aflu într-o etapă a vieții mele în care îmi plac lucrurile mai liniștite, făcute cu pași calculați. În Cluj simt că tinerii sunt încurajați să aibă inițiative, că este un loc propice unde ONG-urile se manifestă.

Care este locul preferat din Cluj?

Îmi place mult cartierul Gheorgheni, dar cred că fiecare loc are frumusețea lui care este dată de ceea ce fac oamenii acolo. Îmi mai place zona centrului vechi și Piața Muzeului.

Ce ai schimba în Cluj?

L-aș face mult mai accesibil pentru persoanele cu dizabilități. Când zic accesibil nu mă refer la acele rampe care au fost făcute, cele mai multe, în bătaie de joc. Accesibilitate înseamnă mult mai mult decât rampe. Accesibilitate înseamnă și o toaletă în care să pot intra cu un cărucior cu rotile. Nu e normal să merg într-un bar și să îmi calculez cantitatea de suc pe care o beau pentru că dacă beau prea mult trebuie să merg acasă. Accesibilitate înseamnă locuri în care acești oameni să meargă, înseamnă o rețea de transport adaptată, înseamnă un portal online, atât pentru localnici cât și pentru turiști în care să fie precizate locurile accesibile. Ce ne facem cu accesibilitatea în cartiere?Nu mai spun de centru care acum, în perioada săpăturilor, nu este securizat pentru persoanele cu dizabilități. Nimeni nu le spune pe unde să meargă. Accesibilitate nu înseamnă ce zice primăria, ca în clădirile vechi, dacă nu există accesibilitate, cineva trebuie să fie tot timpul disponibil să ajute persoanele cu deficiențe să își rezolve problemele la ghișee. Asta înseamnă dependență. De asemenea, stăm foarte prost în Cluj cu integrarea pe piața muncii pentru tinerii cu dizabilități. Suntem un oraș de referință cu servicii de terapie și educație pentru copii. Dar copiii aceia împlinesc 18 ani. De ce nu avem în bănci la ghișee, sau în birouri și tineri cu Sindrom Down? De ce nu vedem în toate magazinele din Cluj câte un tânăr cu dizabilități, de ce nu vedem în administrația publică, la Primărie, la Consiliul Județean, la Finanțe? Multe persoane cu dizabilități spun că decât să stea acasă pe banii statului ar prefera să fie contribuabili.

Cum vezi Clujul peste cinci ani?

Îmi doresc mai multe evenimente gândite pentru persoanele cu dizabilități. Pentru mine contează mai puțin alte lucruri, care oricum se rezolvă dacă există bunăvoință. Îmi aduc aminte că atunci când eram eu student nu erau atât de mulți studenți care aveau mașină și, ca urmare, nu văd cum ar putea scădea traficul în Cluj. Asta este o realitate și trebuie să o acceptăm. Ar putea fi mai multe piste pentru biciclete, mai multe parcuri, ar fi bine să nu se construiască în halul acesta de haotic și de dezorganizat.

Care sunt cărțile care te inspiră?

Mă inspiră foarte mult Irvin Yalom și cărțile lui, un psihoterapeut pe care îl admir foarte mult. Și îmi place cam tot ce ține de psihoterapia pozitivă, o metodă fondată de Nossrat Peseschkian.

Care sunt oamenii pe care îi admiri?

Mă inspiră foarte multe persoane cu care am interacționat prin prisma emisiunii, dintre persoanele cu dizabilități care sunt adevărate modele. Mă inspiră cei trei tineri cu care lucrez. Mă inspiră Georgeta Fântânaru, o prietenă a emisiunii noastre care urmează să se întoarcă de la un workshop de dans, ea fiind o persoană în cărucior cu rotile. Are două facultăți, lucrează și se formează să devină psihoterapeut. Are o poveste de viață fabuloasă. Cum să nu te inspire?.

Ce te enervează cel mai mult?

Uneori mă enervează când unii judecă sau condamnă fără să știe întregul context. Mă mai enervează când oamenii nu sunt flexibili și pun un verdict din prima instanță fără să se uite la lucruri și din altă perspectivă. Asta mă enervează și la mine. Urăsc de-a dreptul expresia „nu se poate pentru că nu s-a mai făcut niciodată”. La asociație lucrăm cu copii cu handicap mintal sever și la început, când am început munca cu ei, toată lumea îi considera neintegrabili, needucabili. La zece ani de activitate a asociației am zis să organizăm un eveniment deosebit. Ne-am dus cu copiii de la  Asociaţia „Hans Spalinger” (AHS) să gătim la Cantina Primăriei pentru persoanele nevoiașe. Când am pregătit demersul, au fost voci care au spus că nu se poate face asta. În acel moment a devenit o mare ambiție să arăt că se poate. Orice se poate.

Există lucruri fără de care nu poți trăi?

Nu aș putea trăi fără oamenii din jurul meu. Mă interesează din ce în ce mai puțin partea materială a vieții mele.

Ai un motto?

Am multe care depind foarte multe de starea în care mă aflu. Carl Rogers spunea că „Dacă vrei să ai ceva ce n-ai avut niciodată, e nevoie să faci ceva ce n-ai făcut niciodată” și cred că și acesta a devenit unul dintre motto-urile mele.

 


Publicitate

Postaţi un comentariu