Tinerii Clujului. Viorel Micu: „Clujul este total inaccesibil persoanelor cu dizabilități”

Viorel Micu, în vârstă de 27 de ani, este mâna dreaptă și totodată cel mai important sprijin al profesorului Vasile Adamescu, singurul român orb și surd care a fost demutizat. Pentru a-l cunoaște mai bine pe profesorul Adamescu, în urmă cu 20 de ani, Viorel și-a rupt abecedarul, știind că astfel va avea un motiv plauzibil să se prezinte în atelierul dascălului și să intre în vorbă cu acesta. De atunci între cei doi s-a legat o frumoasă prietenie. Poate vă întrebați cum comunică cei doi.Viorel îi scrie în palmă, iar profesorul îi răspunde. Mulți ani au ținut împreună o serie de ateliere de modelaj în lut pentru copii. În prezent se ocupă de un atelier dedicat persoanelor cu dizabilități. În urmă cu doi ani, Vasile Adamescu și-a lansat prima carte, iar Viorel a devenit în mod oficial PR-ul acestuia. Au colindat țara în lung și în lat pentru a spune povestea domnului Adamescu, dar Viorel spune că nu se va opri aici. La un moment dat va scrie și el o carte, astfel încât impresionanta poveste a omului care ne învață zi de zi că totul este posibil, să nu se piardă. Până atunci vă propunem să îl cunoașteți mai bine pe Viorel Micu, tânărul modest care preferă să rămână în umbra profesorului său, dând la o parte, totodată, toate umbrele din fața acestuia, cu multă dragoste și răbdare.

Reporter: Ești clujean cu acte în regulă de la vârsta de 8 ani. Care sunt primele tale amintiri legate de Cluj?

Viorel Micu: Am venit în Cluj acum 20 de ani la școala de nevăzători, unde am învățat timp de 12 ani. Pe atunci, nu mi plăcea Clujul, pentru că mă despărțea de familie. Ai mei rămâneau la Talmaciu, în județul Sibiu, unde locuiau și lucrau. Apoi, cu timpul, am început să iubesc tot mai mult acest oraș. Îmi plăcea mult să ies la plimbare cu colegii și să descopăr cât mai multe locuri noi.

R: Ai absolvit Facultatea de Psihopedagogie specială. Ce te-a determinat să urmezi această specialitate?

V.M: După terminarea liceului, m-am înscris la Facultatea de Psihopedagogie specială. Am fost atras de lumea persoanelor cu dizabilități, pentru că am o dizabilitate și pentru că am trăit alături de aceste persoane. Mi-am dorit mereu să pot ajuta copiii cu probleme și să pot lucra cu ei, educându-i, de aceea am ales să urmez această specialitate.

R: Ești mâna dreaptă a profesorului Vasile Adamescu și nu cred că greșesc, cel mai bun prieten al său. Cum a început povestea voastră de prietenie?

V.M: Pe domnul Adamescu l-am cunoscut odată cu venirea mea la Cluj. Mă întâlneam mereu cu dânsul pe holuri și îl salutam, dar nu primeam înapoi niciun răspuns. Într-o zi, am văzut o fetiță care stătea de vorbă cu el, scriindu-i în palmă și am întrebat-o mai multe lucruri. Mi-a făcut cunoștință cu domnul Adamescu, apoi mi-a spus că este profesor, că nu aude și nici nu vede și că din clasa a doua o să lucrez cu el la modelaj în lut. Am întrebat atunci mai mulți elevi mai mari cum este domnul Adamescu și am auzit numai lucruri frumoase. Am aflat printre altele că se ocupă de reparatul cărților din școală așa că mi-am rupt abecedarul și am mers să mi-l coase. De atunci a început să se lege între noi o prietenie frumoasă, așa cum s-a legat și între domnul Adamescu și alți elevi. De atunci s- au mai rupt câteva abecedare în clasa mea.

R: Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat de la domnul Vasile Adamescu?

V.M: Domnul Adamescu era mai mult decât un profesor, era un prieten, era poate chiar un părinte al elevilor. Îmi amintesc că rămânea zilnic cel puțin o oră peste program și sala lui mică, în care lucra, se umplea de copii. Unii modelau, alții se jucau cu el, alții citeau câte o carte adusă din biblioteca sa personală, alții îi scriau scrisori. Sâmbăta și duminica ne ducea alături de soția sa în oraș. Cu ei am mers prima dată cu tramvaiul și tot cu ei am văzut primele artificii de 1 Decembrie. Am învățat multe lucruri bune de la acest om: să fiu cinstit, săritor, să nu fiu leneș și să am credință în Dumnezeu.

R: Ai organizat și ai participat la toate lansările cărții „Înfruntând viața”, prima carte a domnului Adamescu. Cum a primit publicul cartea?

V.M: „Înfruntând viata” este o carte unicat în România și a treia din lume, scrisă de o persoană cu surdocecitate (fără vedere și auz). A fost așteptată de multă lume, mai ales că domnul Adamescu a lucrat vreo zece ani până să o publice. Prima dată a scris-o în alfabetul Braille, apoi a bătut-o la mașina de scris obișnuită și apoi a fost tehnoredactată și în sfârșit publicată. Oamenii au citit-o cu plăcere și mulți nu au lăsat-o din mână până când nu au terminat-o.

Până acum am lansat cartea în Cluj, Turda, Sibiu, Târgu-Mureș, București, Brașov, Borcea (comuna natală a domnului Adamescu), Focșani, Buzău, Timișoara și urmează să mai mergem încă în multe părți ale țării. În acest moment cartea se traduce în engleză și franceză. La fiecare lansare sala a fost plină spre surprinderea organizatorilor care ne spuneau că nu își mai amintesc de când au mai văzut atâta lume la o prezentare de carte. Domnul Adamescu s-a simțit foarte bine în fiecare oraș și a fost mulțumit și împlinit. Oamneii nu numai ca i-au citit cartea, dar îi și scriu pe mail sau prin poștă impresiile lor. M-au impresionat mult unele persoane care au venit special la Cluj să cumpere cartea pentru că nu au mai avut răbdare să ajungem în orașul lor. Desigur, își doreau să-l cunoască și pe domnul Adamescu. Am trimis zeci de cărți și peste hotare la românii plecați din țară.

R: Când va avea loc a doua lansare și ce anume va conține a doua carte?

V.M: A doua carte va fi de fapt continuarea, al doilea volum. În a doua parte, autorul și-a povestit viața de student, activitatea didactică și viața de familie, dar va exista și un al treilea volum, deoarece există mult material și ar fi păcat să se risipească. Vom publica curând și lucrarea de diplomă a domnului Adamescu, „Perceperea realității în absența auzului și văzului”. În vara anului 2016 va apărea volumul doi.

R: Nu te-ai gândi să scrii și tu o carte? Dacă da, care va fi subiectul?

V.M: Cândva voi scrie și eu o carte. Subiectul va fi domnul Adamescu.

R: Cu ce te ocupi în prezent?

V.M: În prezent lucrez cu persoane cu dizabilități în cadrul unui proiect european, alături de domnul Vasile Adamescu. Predăm modelajul în lut. De ceva timp ne-am mutat din locuința în care aveam și atelierul în care le predam elevilor. Acum avem două grupe alcătuite fiecare din 28 de persoane cu dizabilități pe care le învățăm să modeleze în lut. În rest, mă ocup de evenimentele pe care le organizez împreună cu domnul Adamescu. Mă ocup de afișe, de invitații, de comunicatele de presă, de bagaje, de revervări. În rest, e destul de greu să descriu o zi din viața mea, pentru că fiecare e altfel. Mă ocup mult de casă, de flori, de copaci, de legume. Mă plimb mult cu cățelușa mea Rita, rasa Husky, care are multă energie și trebuie să și-o consume, pentru că se spune că „un Husky obosit e un Husky fericit”.

R: Cum te-ai decrie în câteva cuvinte?     

V.M: Sunt un om fericit și împlinit.

R: Cât de accesibil este Clujul pentru persoanele cu dizabilități în opinia ta?

V.M: Am avut ocazia să călătoresc destul de mult. Am văzut până acum în jur de 15 țări și pot spune că în comparație cu orașele vizitate Clujul este total inaccesibil persoanelor cu dizabilități. La Veneția de exemplu, aeroprotul era în intregime accesibilizat. În fața fiecărei băi era o hartă tactilă cu aranjamentul încăperii, realizată pentru nevăzători. Astfel, „puteai vedea”, în ce parte este așezat vasul de toaleta sau coșul de gunoi.

R: Ai participat la acțiuni de voluntariat în timpul liceului. Care este cea mai plăcută amintire din acea perioadă?

V.M: Am făcut mult voluntariat la Liceul pentru Deficienți de Vedere unde am învățat carte. Cel mai mult m-am implicat într-un proiect în care se realizau intervenții chirurgicale oftalmologice. O firmă de transport a donat o sumă imensă de bani, iar elevii care puteau să își recupereze o particică din vedere au fost operați. Eu îi ajutam cu analizele, îi însoțeam la operație, îi aduceam de la operație și, de multe ori, din lipsa de personal am rămas cu ei peste noapte la cabinetul medical al școlii unde se recuperau. Am avut multe experiențe frumoase. De exemplu, o fată de vreo 16 ani care vedea doar umbre, a izbugnit în lacrimi când i s-a desfăcut pansamentul după operație. Am crezut inițial că nu mai vedea nici macar umbrele dar, ea plângea că își văzuse pentru prima dată mama. Din acel moment a început să recunoască persoanele și după trăsăturile fizice, nu numai după voce.

R: Ce îți dorești de la Moș Crăciun?

V.M: De obicei îmi place să fiu eu Moș Crăciun. Domnul Adamescu caută mereu sub brad cadoul de la Moș. Anul acesta va avea parte de o mare surpriză la care nu se așteaptă deloc. Sper să reușesc sî imortalizez momentul.

R: Ce planuri de viitor ai?

V.M: În viitor îmi doresc să am unul sau doi copii. De un an și ceva m-am căsătorit. De asemenea vreau ca domnul Adamescu să fie bine și sănătos și să își poată realiza toate planurile. Îmi doresc să-i fac mai cunoscută povestea pentru că merită.

viorel Micu

Ce îți place cel mai mult în Cluj?

Clujul este poate, cel mai frumos oraș din țară. Îmi place totul în acest oraș: clădirile vechi, parcurile, bisericile.

Care este locul preferat din Cluj?

Cel mai mult îmi place Piața „Avram Iancu”.

Ce ai schimba în acest oraș?

Aș accesibiliza mai mult orașul pentru persoanele cu dizabilități, aș încerca să găsesc soluții viabile de fluidizare a traficului și aș promova mai mult turismul.

Cum vezi Clujul peste cinci ani?

Cred că peste cinci ani Clujul va semăna tot mai bine cu marile orașe ale Europei.

Te-ai vedea locuind în alt oraș? Ce te-ar determina să pleci din Cluj?

Nu m-aș vedea locuind în altă parte. Deși Clujul nu este orașul meu natal, de fiecare dată când plec în altă parte mă gândesc la momentul reîntoarcerii. Mi se face întotdeauna dor de Cluj.

Care sunt cărțile care te inspiră?

Una din cărțile care mă inspiră este chiar cartea scrisă de profesorul meu Vasile Adamescu, „Înfruntând viața”, pentru că citind-o, îți dai seama că nu există „nu pot”. De fiecare dată când îmi este greu, cand nu am chef să fac ceva, mă gândesc la povestea domnului Adamescu și imediat mă trezesc. O altă carte ar fi „Descoperă forța din tine”, scrisă de Anthony Robbins.

Care sunt oamenii/personalitățile care te inspiră?

M-a impresionat mult povestea profesoarei Anne Sullivan, cea care, la sfârșitul anilor 1800, încerca imposibilul: recuperarea unui copil orb, surdo mut. Era vorba despre Hellen Keller, născută la Tuscumbia Statele Unite. La un an și jumătate rămâne fără cele mai elementare simțuri. Pe când avea 7 ani, părinții au angajat o pe Anne Sulivan să o educe. Printr-o dăruiere ieșită din comun și o muncă titanică, reușește să o readucă pe Hellen în „lumea noastră”. Până la moarte, deși avea familie, Anne Sulivan, nu și-a lăsat eleva singură și a locuit împreună cu ea, ajutând-o în continuare să cunoască lumea cu ajutorul simțurilor neatinse de boală.

Ai un motto?

„Sunt succese care te înjosesc și înfrângeri care te înalță” Nicolae Iorga.

Există un obiect fără de care nu ai putea trăi sau care, daca ți-ar lipsi, ți-ar îngreuna existența?

Cred că mi-ar fi mai greu să trăiesc fără tehnologia din zilele noastre, dar mă gândesc că alții au putut trăi și fără aceste lucruri și nu au pățit nimic.

Există ceva care te enervează?

Nu știu dacă există neapărat ceva care mă enervează, dar există multe lucruri care mă întristează. De exemplu, sunt multe familii la țară care-și privează copiii de educație, pentru a beneficia de anumite facilități. Sunt mulți copii cu dizabilități care, daca rămân acasă, primesc o indemnizație din care trăiesc alături de părinți. Sunt înscriși fictiv în școli obișnuite din comunele natale și rămân așa, fără educație.


Publicitate

Postaţi un comentariu