Daniel Gherasim, tânărul Clujului pentru care ziua începe la 5.30 dimineața: viața de profesor la țară și lupta nesfârșită cu sistemul de învățământ

Foto: Arhiva personală

La 24 de ani se află în al treilea an de învățământ și este profesor de limba franceză la două școli de la țară, în Frata și în Soporu de Câmpie, la aproximativ 50 de kilometri distanță de oraș. S-a căsătorit imediat după terminarea facultății de Litere din Cluj, fiind încurajat, nu de puține ori, să se angajeze într-o companie multinațională, pe considerentul că ar câștiga mai mulți bani, dar visul său a fost mereu acela de a deveni profesor. Astăzi se consideră norocos pentru că a reușit să se titularizeze la o școală unde directorul este un „om rațional și înțelegător”.
„Nu aceeași șansă o au alți profesori, care predau în școli unde directorii se comportă ca și cum ar fi pe moșiile lor, iar profesorii ar fi angajații lor, nu ai statului, angajați de care pot să dispună cînd și cum doresc ei”, precizează Daniel Gherasim. Tânărul are multe să îi reproșeze sistemului de învățământ românesc: faptul că îi transformă pe profesori în birocrați, în loc să îi lase să fie profesori, că ține în funcții de conducere oameni care n-ar avea ce căuta acolo, sau că nu asigură o pregătire didactică mai bună pentru debutanți. A preda într-o școală de la sat este în continuare o provocare pentru el, dar oricât de multe dezavantaje ar exista, asta nu înseamnă că e imposibil să îi facă pe copii să iubească limba franceză. Este un profesor care încearcă să nu ridice ziduri între el și elevii săi și să le păstreze viu interesul copiilor prin entuziasmul pe care îl are la ore. Într-o țară în care profesorii sunt adeseori disprețuiți de părinți și umiliți de Stat, Daniel nu se lasă descurajat și admite că i se pare șocantă și jignitore generalizarea conform căreia în școlile de la țară ajung să predea numai profesori fără vocație. „În unele licee din mediul urban sunt lucruri mult mai grave de atît, există profesori cu un limbaj de mahala (cunosc personal exemple în licee din Cluj), cu o atitudine primitivă, profesori care nu ar avea ce să caute la catedră”, atrage atenția tânărul.

Am vorbit cu Daniel Gherasim despre ce înseamnă să te trezești la 5.30 dimineața pentru a ajunge la timp la ore, despre erorile sistemului de învățământ românesc, dar și despre Cluj, orașul în care s-a născut.

Reporter: Ce te-a determinat să urmezi o facultate de filologie și ce așteptări aveai în primul an de studenție?

Daniel Gherasim: Am urmat, timp de opt ani, Școala Generală Nicolae Titulescu din Cluj-Napoca, fosta Școală Generală nr. 1 din cartierul Gheorgheni, după care am intrat, împreună cu mai mulți colegi din clasă, la Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”. Însă fiind fără experiență și neștiind ce mă așteaptă, am ales profilul real, matematică-informatică. Prin clasa a zecea, cam tîrziu, e adevărat, am realizat că acest profil parcă nu e tocmai un domeniu în care m-aș fi văzut și peste zece, douăzeci de ani. Cu toate acestea, am făcut efortul de a rămîne la mate-info. Spun efort deoarece pentru un om pasionat de literatură și de limbi străine, e întrucîtva greu să aibă în orar patru ore de matematică (M1), trei ore de fizică și șase, șapte ore de informatică pe săptămînă. În paralel, mi-am urmat pasiunea pentru limba franceză cu obiectivul de a urma Facultatea de Litere și am participat în fiecare an la Olimpiada de limba franceză. În trei dintre cei patru ani de liceu, am ajuns la faza națională, iar în clasa a XII-a am reușit să mă clasez pe locul doi. Această reușită m-a ajutat să fiu admis cu nota 10 la Facultatea de Litere, specializarea Franceză-Română. Nu a fost o opțiune de moment, ci a fost singura opțiune pe care am avut-o încă dinainte de a termina liceul. Fiind născut în Cluj-Napoca și avînd părinți care m-au susținut și moral, și financiar, am putut să urmez facultatea fără a avea multe griji și putînd, astfel, să mă concentrez asupra studiilor.

R: Ai avut profesori care ți-au fost model și care poate te-au determinat să îți dorești să devii profesor la rândul tău? Care sunt calitățile/valorile unui bun dascăl în ziua de astăzi?

D.G.: După părerea mea, majoritatea profesorilor au avut la rîndul lor profesori care i-au determinat, prin atitudinea lor, prin profesionalismul și prin entuziasmul lor, să devină dascăli. Nici eu nu fac excepție. Primii profesori care m-au făcut să-mi doresc să le calc pe urme au fost: Dan Leonard, profesorul de limba engleză de la Școala Generală Nicolae Titulescu care a fost desemnat „Profesorul Anului” în cadrul Galei de Excelență Zece Pentru Cluj în 2014, apoi doamna Ivan Floare, profesoara de limba franceză și doamna Rodica Chirilă, diriginta mea din gimnaziu, profesoară de istorie. Apoi, în timpul liceului, alți trei profesori m-au atras înspre această meserie: domnul Emil Sitaru, profesor de matematică, doamna Claudia Vlaica, de biologie, și dascălul căruia îi datorez în cea mai mare parte că astăzi sînt profesor, doamna Aurelia Câmpean, profesoara mea de limba franceză. Acești oameni mi-au arătat cum arată un profesor exemplar: au știut să fie severi cînd era cazul, dar au știut să fie și foarte aproape de mine. Acești profesori nu au ridicat ziduri între ei și elevi, ci au reușit să ne facă să îndrăgim materiile lor.

R.: Mai există astăzi profesori pentru care predatul și profesia în sine este vocație?Cum este în cazul tău și al generației tale?

D.G.: Fără îndoială că există și astăzi profesori cu vocație. Din păcate, tind să cred că numărul este în scădere. O dovedesc rezultatele la examenele de titularizare și definitivare în învățămînt. Aceleași rezultate demonstrează, însă, că există și tineri stăpîni pe materiile lor, tineri care își doresc să profeseze și care consideră că sînt făcuți pentru a fi profesori. Sentimentul de mulțumire, satisfacția și bucuria pe care le ai cînd ești în fața clasei, cînd vezi că măcar cîtorva elevi le sclipesc ochii cînd le explici ceva nu sînt lucruri pe care le înveți în timp, ci lucruri pe care le ai dinainte. Asta e, în opinia mea, vocația.

R: În momentul în care te-ai hotărât să urmezi o facultate de filologie ai primit mai multe încurajări sau descurajări din partea celor din jur?

D.G.: Nu pot spune că am primit descurajări. E adevărat că multor persoane din jurul meu li s-a părut oarecum ciudat că, după un liceu cu profil mate-info, am ales filologia. Dar, în general, am primit încurajări, am fost lăudat pentru îndrăzneala de a schimba complet domeniul și nu am simțit deloc că decizia mea ar fi greșită. În definitiv, asta era ceea ce-mi doream.

R: Ce a urmat după terminarea facultății?Te-ai gândit și la alte opțiuni înainte de a da examenul de titularizare?

D.G.: Înscrierea la examenul de titularizare s-a derulat prin luna aprilie, deci cu ceva timp înainte de absolvirea facultății, așa încît pot spune că nu, nu m-am gîndit și la alte opțiuni. Visul meu a fost să devin profesor, așa că am avut doar asta în minte. Am fost încurajat să mă angajez într-o companie multinațională, pe considerentul că aș cîștiga mai mulți bani. Dar nu am luat niciodată în serios această posibilitate.

R: Care a fost sentimentul pe care l-ai avut în momentul în care ai obținut postul la Școala Gimnazială Frata? La ce te-ai gândit prima dată?De obicei profesorii fug de posturile de la țară sau mulți refuză să intre în învățământ atunci când primesc un post într-un sat aflat la 50 de kilometri de oraș sau chiar mai departe. Ce te-a motivat pe tine?

D.G.: Datorită notei de la titularizare, am avut posibilitatea să aleg primul un post. Din fericire, în acel an, 2013, au fost scoase două posturi titularizabile la limba franceză. Mi-am spus că nu are rost să pierd șansa de a mă titulariza doar ca să ocup un post de suplinitor la oraș. Am hotărît, așadar, să aleg Școala Gimnazială Frata. Voi fi sincer și voi spune că m-am gîndit din primul moment că nu voi sta prea mult la această școală, avînd intenția de a mă detașa cu prima ocazie. Așadar, am fost motivat de faptul că postul era titularizabil și de posibilitatea de a mă detașa. În plus, după întîlnirea cu directorul școlii, cu colegii și, ulterior, cu copiii, mi-am dat seama că nu e așa de greu cum îmi imaginasem. Și iată, e al treilea an și sînt tot aici.

Bonjour, Frata!

R: Cum a fost prima zi de școală și care este cea mai mare provocare cu care te confrunți ca profesor la o școală de la țară?

D.G.: Prima zi de școală a fost foarte interesantă. Am putut surprinde entuziasmul elevilor la aflarea veștii că vor avea profesori noi și, mai ales, tineri. A urmat o perioadă de acomodare, după care ne-am împrietenit. Trebuie să menționez că Școala Gimnazială Frata are și o structură, la 5 kilometri, în satul Soporu de Cîmpie, așa încît eu predau în ambele școli. Diferența între cele două școli este în principal numărul de elevi. În timp ce la Frata, clasele au în medie un efectiv de 25 de elevi, la Soporu de Cîmpie, clasele sînt mai mici, media fiind undeva la 13, 14 elevi. În plus, la Soporu de Cîmpie, limba franceză este limba întîi, deci predau și la clasele mici, inclusiv la clasa pregătitoare.

Cea mai mare provocare a fost, într-adevăr, naveta. Nu a fost o provocare din punct de vedere financiar, pentru că la Frata, școala are o colaborare foarte bună cu Primăria, iar noi, navetiștii, primeam în fiecare lună direct abonamentele, fără să trebuiască să plătim ceva. De anul acesta însă, legea s-a schimbat și sîntem nevoiți să ne plătim noi abonamentele, urmînd ca la începutul lunii următoare banii să ne fie decontați. Provocarea a constituit-o, încă de la început, ora plecării înspre școală, oră care mă obligă să mă trezesc pe la 5:30. Dar, pînă la urmă, m-am obișnuit și cu asta. E adevărat, începutul anului școlar e mai greu, după perioada de vacanță.

R: Cum este să predai limba franceză într-o școală de la sat?Există interes din partea copiilor pentru această limba cu care intră, poate, pentru prima dată în contact?Cum le păstrezi viu interesul?Care sunt dezavantajele pentru un profesor care predă la sat?

Foto: Arhiva personală

Foto: Arhiva personală

D.G: Să predai orice într-o școală de la sat este oarecum o provocare. În primul rînd pentru că există o singură clasă la fiecare nivel și din această cauză, clasele sînt heterogene. Într-o clasă avem și elevi foarte buni, și mediocri, dar și slabi, foarte slabi și repetenți. În aceste condiții, interesul pentru orice materie variază mult în cadrul aceluiași grup de elevi. În cazul unora trebuie să te străduiești să le păstrezi viu interesul, în cazul altora trebuie să le stîrnești interesul. Ceea ce nu e întodeauna foarte ușor. Pe lîngă asta, mediul din care provin mulți dintre elevi este unul foarte dificil. Unii sînt crescuți în familii care nu dau doi bani pe educație, alții în familii extrem de nevoiașe, familii care aleg de multe ori să își trimită copiii la diverse munci agricole. Singurul avantaj pe care îl văd unele familii în frecventarea școlii este distribuirea laptelui și a cornului. În plus, mai există și problema cadrelor didactice calificate. Uneori, situația e de așa natură încît la unele materii nu există cadre didactice calificate. A fost și cazul unor clase la care predau eu acum, clase care au niște lacune uriașe. Practic, eu ar trebui, conform programei, să le predau elevilor timpuri verbale, concordanța timpurilor, în condițiile în care ei nu știu nici măcar să salute ori să se prezinte în franceză. Așadar, există suficient de multe dezavantaje pentru un profesor care predă la sat, dar asta nu înseamnă că e imposibil să îi faci pe copii să iubească limba franceză. Am încercat să mă adaptez și preferințelor lor, de multe ori nerespectînd programa școlară, indiferent de riscurile pe care mi le-am asumat facînd asta. Încerc să păstrez viu interesul elevilor prin entuziasmul meu la ore, pentru că nu te poți aștepta ca ei să fie interesați dacă tu, care stai în fața lor, ești plictisit. Copiii observă foarte repede care este atitudinea profesorului față de materia sa și se comportă ca atare.

În plus, îmi rup uneori din timpul alocat orelor pentru a le povesti elemente de cultură și civilizație franceză, ceea ce am observat că îi fascinează și îi apropie de limba franceză. Uneori ascultăm muzică franțuzească sau vizionăm filme realizate în Franța. Cu toate acestea, nu sînt adeptul unei didactici în totalitate moderne, bazată în mare parte pe folosirea mijloacelor audio-vizuale. Încerc să combin metodele tradiționale cu cele moderne, să am un echilibru în acest sens. În felul acesta, nu pierd nici rigoarea și strictețea unor metode tradiționale, dar nici nu pot fi catalogat drept înapoiat în ce privește concepțiile didactice.

Am învățat de la profesorii mei, așa cum spuneam înainte, să nu ridic ziduri între mine și elevi. Cu toate acestea, consider că e nevoie și aici de un echilibru. Sînt conștient că un comportament prea prietenos și permisiv mi-ar submina autoritatea în fața elevilor. În schimb, o severitate excesivă i-ar face pe elevi să intre în defensivă și i-ar îndepărta de mine și, cu siguranța, și de materia pe care o predau. De aceea, sînt foarte atent să nu le permit elevilor să fie lipsiți de respect, dar și să îi fac să se simtă în largul lor atunci cînd sînt cu mine.

Fiindcă se potrivește acestei întrebări, aș vrea să adaug o idee. Am fost de-a dreptul revoltat să văd de ceva timp niște reportaje televizate realizate de un post foarte cunoscut, care prezentau reporteri fără cel mai mărunt simț etic mergînd și intrînd peste profesori din unele școli de la țară, umilindu-i în fața copiilor și în fața celor care obișnuiesc să se uite la știrile de la ora 5. Era vorba despre faptul că există în școlile din mediul rural, profesori necalificați. Asta e adevărat. Însă de aici pînă la a trage concluzia că în școlile de la țară ajung să predea numai profesori FĂRĂ VOCAȚIE e un drum foarte lung. Mi se pare șocantă această generalizare, jignitoare de-a dreptul. Bineînțeles că reporterii aceia nu au mers în unele licee din mediul urban să vadă lucruri mult mai grave de atît, să vadă profesori cu un limbaj de mahala (cunosc personal exemple în licee din Cluj), cu o atitudine primitivă, profesori care nu ar avea ce să caute la catedră.

R: Ce îți dorești de la sistemul de învățământ românesc?Ce ai reproșa acestui sistem?

D.G: Așteptam întrebarea asta. Voi începe cu reproșurile. Îi reproșez sistemului de învățămînt românesc faptul că ne transformă în niște birocrați, în loc să ne lase să fim profesori. Ne obligă să folosim tone de hîrtie pentru niște acte absolut inutile, neverificate de nimeni, niciodată. Sau dacă sînt verificate, verificarea se face superficial și foarte rar. Dosare peste dosare care trebuie înnoite în fiecare an. Pentru învățămîntul românesc, hîrtia e sfîntă. Poți face orice la clasă, poți desfășura proiecte, poți avea colaborări, activități cu elevii, dar dacă nu ai o hîrtie care să dovedească asta, înseamnă că nu ai făcut nimic. Cu alte cuvinte, nu interesează pe nimeni ce faci în realitate, contează doar să ai o hîrtie semnată și ștampilată.

Îi reproșez sistemului de învățămînt românesc faptul că ține în funcții de conducere niște oameni care n-ar avea ce căuta acolo. Vorbesc aici despre oameni din Minister și unii din inspectorate care au pierdut de mult timp orice contact cu clasa de elevi, care nu știu nimic despre ce înseamnă să fii profesor azi și care, pentru a-și justifica poziția și leafa și, probabil, pentru a se autovalida în funcția pe care o dețin, mai inventează periodic cîte un document care trebuie întocmit de cadrele didactice de azi pe mîine sau cîte o comisie absolut aberantă și inutilă, dar care trebuie să aibă un portofoliu uriaș, plan managerial și alte inepții. Mai vorbesc aici și despre unii directori de școli. Din fericire pentru mine și colegii mei, actualul director al Școlii Gimnaziale Frata este un om rațional, foarte înțelegător și care, oricînd îi stă în putere, încearcă să-și ajute colegii. Nu aceeași șansă o au alți profesori, care predau în școli unde directorii se comportă ca și cum ar fi pe moșiile lor, iar profesorii ar fi angajații lor, nu ai statului, angajați de care pot să dispună cînd și cum doresc ei. În multe școli, directorii îi umilesc pe profesori, psihic și verbal și îmi pare nespus de rău că, pe de-o parte, profesorii se complac în această situație, tăcînd și înghițind la nesfîrșit aroganță și mitocănie, mînați, probabil, de o frică morbidă nejustificată, pînă la urmă. Pe de altă parte, îmi pare rău că inspectoratele tolerează astfel de oameni, deși știu exact cu cine au de-a face, ba le mai și dau profesorilor care au curajul să-i reclame pe directori răspunsuri halucinante de felul: „N-avem ce să-i facem…”.

Și îi mai reproșez sistemului de învățămînt românesc că a permis, în ultimii ani, uriașa schimbare de atitudine a oamenilor față de profesori. Dascălii, nici măcar cei foarte valoroși, nu mai sînt văzuți ca niște modele demne de urmat. Atît părinții, cît și copiii, îi disprețuiesc pe profesori, au dreptul să conteste notele, să-i umilească fără ca aceștia să poată reacționa în vreun fel. Vin părinții la școală și îi iau pe profesori la rost pentru notele slabe ale copiilor lor. Cer totul de la profesori și nimic de la elevi.

Îmi doresc ca sistemul de învățămînt să asigure o pregătire didactică mai bună pentru debutanți. Cu alte cuvinte, în locul unor cursuri plictisitoare de pedagogie, în care studenților li se prezintă etimologia cuvîntului și unele dovezi că pedagogia e o știință și nu altceva, aș aprecia o aplecare mai temeinică asupra didacticii specialității și în special asupra practicii pedagogice. Nu mi se pare normal ca studenții să predea cinci ore de limba franceză înainte să ajungă profesori. E mult prea puțin. De asemenea, o mai mare atenție trebuie să fie acordată selecției profesorilor care primesc studenți la practică. Faptul că, de exemplu, în urma practicii pedagogice, o studentă eminentă ia nota zece, iar colega ei, care abia trece examenele cu nota cinci, ia tot nota zece, mi se pare foarte suspect.

R: Ce îți propui pentru viitorul tău în continuare?Îți dorești să rămâi în învățământul gimnazial, liceal?Poate să continui cu studii postuniversitare?

D.G.: M-am obișnuit să predau la ciclul gimnazial și chiar îmi place. Cei mai mulți profesori de la școlile la care predau sînt cadre didactice calificate, cu grade didactice, așa încît atmosfera e una favorabilă progresului și perfecționării. Trebuie, totuși, să recunosc că mi-aș dori și să ajung să predau într-un liceu din Cluj. Studiile postuniversitare constituie și ele o posibilitate pe care nu o exclud.

Ce îți place cel mai mult în Cluj?

Cel mai mult îmi place că este un oraș bine organizat, în sensul că unui străin, de exemplu, nu-i este greu să găsească obiectivele pe care le caută și nu prea se poate rătăci. În plus, îmi place că există destul de multe locuri în care ne putem petrece timpul. De asemenea, Clujul nu este atît de mare încît să simți că te sufocă, totuși este suficient de dezvoltat încît să îți ofere posibilități în orice domeniu.

Care este locul preferat din Cluj?

Am două locuri preferate în Cluj: Parcul Central și Cetățuia. Bineînțeles, și Facultatea de Litere și Teatrul Național sînt obiective preferate de mine în Cluj.

Ce ai schimba în acest oraș?

Mi s-a părut puțin barbară tăierea copacilor de pe străzi importante precum Horea sau Moților. Sper ca în scurt timp aceștia să fie înlocuiți. De asemenea, mi-aș dori ca acțiuni de renovare precum cele ale străzilor mai sus menționate să se extindă într-un ritm mai alert.

Cum vezi Clujul peste cinci ani?

Peste cinci ani, sper să văd un Cluj fără cabluri, fără colacii aceia de cabluri care stau agățați de stîlpi, un Cluj plin de verdeață și un Cluj în care clădirile mai vechi sau chiar cele istorice să fie renovate în așa fel încît să nu arate ca după război, cu tencuiala căzută, dar nici să își piardă din valoare în urma unor lucrări neglijente.

Te-ai vedea locuind în alt oraș?

Avînd în vedere că sînt născut și crescut în Cluj, aș spune că nu, dar nu se știe niciodată…

Care sunt cărțile care te inspiră? (trei titluri)

Marin Sorescu – Puntea

Marin Preda – Cel mai iubit dintre pămînteni

Paul Guimard – Les Choses de la vie

Care sunt oamenii/personalitățile care te inspiră?

Oamenii care mă inspiră sînt profesorii datorită cărora am ajuns la rîndul meu dascăl.

Ai un motto?

Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost. (Marin Sorescu)

Există un lucru/obiect fără de care nu poți trăi?

Cartea.

Ce te enervează?

Snobismul, minciuna și aroganța.


Publicitate

Postaţi un comentariu