Să ne bucurăm de spectacolul unui baschet din altă lume

În puține sporturi de echipă din categoria celor cunoscute pe mapamond, diferențele dintre România și restul lumii sunt atât de mari cum sunt în cazul baschetului. Chiar dacă la un moment dat, pentru o scurtă perioadă de timp, România a însemnat ceva în baschetul continental, de la generația lui Mircea Cristescu și Petre Brănișteanu sau de la fenomenul Ghiță Mureșan și până astăzi, baschetul ne-a lăsat în urmă și a luat-o pe drumul său. În primele zile din septembrie 2017 însă, baschetul în cea mai bună formă a lui ne face o vizită, în încercarea de a ne direcționa spre un drum mai bun, mai corect și mai performant. Baschetul unei Spanii de aur, al unei selecționate a Croației încărcată de talente ale NBA-ului sau baschetul din Muntenegru vin la Cluj-Napoca pentru a ne oferi un spectacol de care să ne bucurăm și din care, poate, să învățăm ceva. Cu șanse mari de a termina grupa C fără victorie și cu șanse chiar mai mari de a încheia măcar trei din cinci cu multe puncte primite, naționala României își propune o prezență onorabilă, în care liderul Vlad Moldoveanu să își demonstreze clasa, jucătorii tineri să își arate potențialul, iar vechea gardă a echipei, cu Mandache, Popa-Calota, Nicoară&Co. să primească un cadou nesperat din partea sportul pentru care și-au dedicat tinerețea.

Șansele României

Atât staff-ul naționalei, cât și jucătorii și specialiștii sunt de părere că în Grupa C a Eurobasket, adversarii „umani” ai României ar fi în meciul de deschidere cu Cehia și apoi în derby-ul aproape local cu Ungaria. Cehia și Ungaria sunt accesibilă însă doar prin comparație cu Spania, Croația și Muntenegru, care trec drept echipe stelare. Altfel, atât Cehia cât și Ungaria sunt peste nivelul baschetbalistic al naționalei tricolore. E ca și cum ai avea o barcă de pet-uri goale cu care te-ai gândi să te aventurezi fie pe Amazon, fie în traversarea Oceanului Pacific. Ambele țeluri sunt imposibile cu resursele disponibile, dar prin comparație e mai probabil să reușești pe Amazon.

Cehia devine accesibilă și prin prisma faptului că din lot lipsește Jan Vesely. Baschetbalistul ceh legitimat la Fenerbahce Ulker, patru sezoane petrecute în NBA la Washington Wizards și Denver Nuggets și un titlu în Euroligă îi lasă postul de lider lui Tomas Satoransky, una dintre tinerele speranțe ale baschetului European. Conducătorul de joc de 2.01 va fi provocarea principală pentru baschtbaliștii români, în contextul în care restul lotului Cehiei vine preponderent din campionatul intern.

În privința Ungariei, dincolo de superstarul Adam Hanga de la FC Barcelona, echipa din țara vecină poate fi un adversar împotriva căruia să emitem pretenții. Nu multe, însă aportul publicului ar putea conta foarte mult. Aproximativ 3000 de fani maghiari și-au anunțat prezența la Cluj cu ocazia acestui eveniment, iar duelul direct ar putea fi, alături de Croația-Spania, unul dintre cele mai captivante meciuri.

În privința meciurilor cu Spania, Croația și Muntenegru, lucrurile stau cât se poate de clar: atât jucătorii români cât și fanii au ocazia să se bucure de dueluri cu forțe ale unui baschet ce altfel ne este inaccesibil. Spania aduce un lot recunoscut ca fiind cea mai bună echipă din istoria țării, Croația vine cu tradiție baschetbalistică și talente precum Dario Saric sau Bojan Bogdanovic, în timp ce Muntenegru propune în special sub panoul României unul dintre cele mai dezechilibrate dueluri posibile: Nikola Vucevic vs Cătălin Baciu.

Un meci deja pierdut

Din multe puncte de vedere, putem spune că România a ajuns la acest Eurobasket așa cum cineva ar ajunge la o petrecere exclusivistă ascunzându-se în portbagajul cu care un alt invitat se deplasează. Păstrând comparația, momentul în care Federația Română de Baschet nu a reușit să obțină pașaportul conducătorului de joc Giordan Watson echivalează cu momentul în care, la respectiva petrecere, invitatul ajuns în mod flagrant s-ar prezenta fără pantaloni pe el. Naturalizarea de jucători americani pentru naționalele de baschet din Europa este o practică normală de mult timp. Cel mai bun exemplu îl oferă echipa Muntenegrului, care a reușit să îi obțină pașaport superstarului Tyrese Rice, legitimat la FC Barcelona și fost câștigător al Euroligii cu Maccabi Tel Aviv. Problema conducătorilor de joc în Europa nu este un secret de foarte mult timp, iar în această chestiune jucătorii americani sunt pentru baschet ceea ce sunt brazilienii pentru fotbal: sunt foarte mulți, prea puțini au șansa de a juca pentru naționala SUA și mulți își doresc să joace și în competițiile internaționale. În cazul României, nu doar că nu a fost urmărit vreo mare vedetă americană de la echipele de top din Europa, ci chiar s-a reușit performanța ca opțiunea aleasă (Giordan Watson, transferat în această vară la U BT Cluj-Napoca) să nu fie legitimat. Situația este cu atât mai ridicolă cu cât Watson se antrena de luni bune cu naționala, a participat la cantonamente cu tricolorii, după care a fost trimis acasă. Astfel, România atacă duelurile cu Satoransky, Ricky Rubio sau Tyrese Rice folosindu-l pe Octavian Popa-Calotă de la BC Timișoara.

Nicio explicație nu a venit din partea federației cu privire la motivul pentru care aproximativ 20 de luni nu au fost suficiente pentru naturalizarea unui jucător cu care, în esență, România nu și-ar fi crescut șansele la victorie în această grupă, ci pur și simplu și-ar fi îmbunătățit șansele de a se prezenta onorabil în partidele de la acest turneu final.

Ce ne aduce Eurobasket?

În fotbal de exemplu, echipele românești și naționala obișnuiesc –e drept, tot mai rar- să aibă momente în care arată că pot face față în partidele cu marile puteri ale respectivei discipline sportive. La fotbal mai scoatem un egal cu Spania, la rugby mai ținem în șah Japonia și la handbal sunt chiar rare momentele în care vreo națională pornește ca favorită certă într-o partidă cu România. La baschet în schimb, la nivel continental reprezentăm pentru fenomen ceea ce este San Marino pentru fotbal.

Însă după mult prea mulți ani în care baschetul nu a însemnat nimic la nivel de strategie națională, baschetul de cea mai înaltă clasă ne intră în casă aproape cu forța și direct cu cele mai grele nume ale fenomenului.

Putem alege între două direcții: cea mai inspirată ar fi să ne bucurăm de un spectacol pentru care nu am făcut aproape nimic ca să îl merităm. Să ne bucurăm de staruri ale unui sport ce nu ne va mai aduce astfel de nume în România în următorii ani. Putem vedea pe viu o parte a unei întreceri continentale la care altfel nu am putea să ajungem. Putem profita de această ocazie la maximum și să sperăm că puști de 10 ani sau mai puțin vor fi vrăjiți de Pau Gasol, Dario Saric sau Bojan Bogdanovic și vor dori apoi să meargă la baschet.

Din groapa în care se află în prezent baschetul românesc nu putem porni, la modul serios, cu ideea că „avem ocazia să ne măsurăm forțele cu cei mai buni din Europa”. Orice fan, orice jucător sincer cu el și orice oficial ar putea spune fără prea mari emoții că știm unde ne aflăm în comparație cu echipe precum Spania sau Croația. Putem însă să vedem unde am putea fi, putem vedea cât de mult ne-am pierdut pe drum și putem să vedem cum ar putea arăta meciurile de baschet din România dacă acest sport ar fi respectat la adevăratul lui potențial. Iar ulterior, după ultimul meci din data de 7 septembrie, putem să alegem următorul pas pe care baschetul românesc îl va face: ne întoarcem la campionatul nostru în care echipele dispar în mijlocul competiției sau facem ceva altfel. Ceva, orice.