Rugby / Foileton la umbra buturilor – a cincea bătălie pentru titlu

Baia Mare, învingătoare în faţa Stelei / Foto: Dragoş Hojda

Spaţiu… Ultima frontieră… Acestea sunt „călătoriile” echipei noastre de suflet. Misiunea sa continuă: să exploreze lumile noi ale înaltei performanţe, să caute şi să descopere curajul, dăruirea, dragostea pentru balonul oval, să îndrăznească să ajungă acolo unde nimeni nu a mai ajuns până acum.

Mai întâi a fost piciorul lui Buză (Ionuţ Buduşan, n.red). În urmă cu cinci ani, într-o seară de septembrie, „zimbrii” băimăreni redeveneau, după 19 ani, campionii României. În ultima secundă, mingea s-a „strecurat” printre buturile steliste, iar Macovei, cu lacrimi în ochi, ne-a arătat cât de strălucitoare e cupa în nocturna de pe Arcul de Triumf.

Aşa a început romanul nostru, scris cu emoţii, cu frustrare şi mâini tremurânde, la marginea gazonului, între două placaje şi un mol rulant.

A fost mai apoi sudoarea şi forţa înaintării. Un tăvălug pe care Moţ şi compania au vrut cu orice preţ să îl oprească, dar „zimbrii” nu au cedat, au forţat imposibilul şi au ieşit, din nou învingători. Bucurie… un cuvânt meschin şi insuficient pentru extazul pe care l-am simţit, din nou, pe aceeaşi arenă bucureşteană, al cărei gazon pulsa încă în ritmul inimilor noastre cardiace.

Trei a fost numărul magic… Au fost eseurile lui Diniş şi Macovei, au fost loviturile de pedeapsă ale lui Dimofte. Am fost din nou campioni, pentru că, aşa cum scriam chiar după ce am sărutat  cupa, puterea obişnuinţei naşte „monştri” ai bătăliilor dintre buturi, iar performanţa nu poate niciodată să te plafoneze.

În 2012 am simţit, pentru prima dată, gustul sărat al lacrimilor, care au udat din plin iarba de pe Arcul de Triumf. Am văzut ttristeţea de pe faţa lui Macovei după înfrângerea cu Timişoara, am strâns din dinţi şi din suflet şi am zis, ca orice român neaoş, că „orice şut în fund e un pas înainte”.

Sezonul patimilor

Trecutul e istorie, viitorul e mister, iar prezentul este ultimul munte dintr-un lung drum al patimilor. Pentru că am fost păcătoşi, pentru că ne-am îndoit, pentru că am pierdut calea şi nu am găsit decât prea târziu poteca dreaptă. Pentru că pe stadion se auzea stingheră toba lui Simi Marcovici şi pentru că am învăţat tardiv să digerăm eşecurile. Ne-am trezit însă în play-off. Şi noi, cei din tribune, şi ei, cei de pe gazon. Ei au învăţat să aibă încredere în forţele lor, iar noi să avem încredere în ei.

Şi acum ne pregătim de un nou episod al foiletonului, calculăm orele câte au rămas până ce vom respira, din nou, emoţia adunată în ungherele ascunde ale tribunelor de pe Arcul de Triumf.

CSM Ştiinţa Baia Mare va juca, la finele acestei săptămâni, cea de-a cincea finală consecutivă. De data aceasta cu gândul la revanşă. Timişoara ne sperie, Timişoara ne dă fiori, dar credem şi o vom face până în ultima secundă, că putem să ridicăm din nou cupa deasupra capului.

Botezatu versus Fercu, Pop versus Calafeteanu, Otar Turashvili versus Sean Morrell… Vom avea o finală între cele mai bune echipe din România, o finală în care forţa pachetului de înaintare, viteza aripilor, determinarea şi concentrarea transformerilor vor face diferenţa. Alături de ei şi vocile noastre. Încurajările şi susţinerea pe care publicul ţi-o poate da în momentele grele vor fi decisive la Bucureşti.

În sezonul acesta am pierdut tot ce puteam pierde. A venit vremea victoriilor!


Publicitate

Postaţi un comentariu