Lascăr Pană – o legendă aproape uitată

Profesor şi elev: Lascăr Pană alături de o altă legendă vie, Maricel Voinea

A respirat handbal o viaţă întreagă, a devorat handbalul, la mic dejuns, prânz şi cină, a iubit handbalul cu pasiune, i-a iertat trădările şi i-a acceptat stângăciile. A respirat aerul rarefiat al marii performanţe, conştient de adâncimea hârtoapelor peste care a trecut pentru a ajunge acolo unde alţii nu au mai reuşit, în mai bine de două decenii.

Antrenorul emerit Lascăr Pană, căci despre el este vorba, a inventat handbalul băimărean. L-a cizelat, cu răbdare şi ambiţie, şi l-a dus pe culmile Europei. Era vulcanic şi impulsiv, dar timpul nu l-a iertat, iar cei 79 de ani şi-au lăsat amprenta asupra profesorului. Nimeni şi nimic nu a putut însă să  îi fure sclipirea din ochi atunci când vorbeşte despre piruetele lui Voinea şi paradele lui Neşovici sau Petran. Îl întâlnim mai mereu în tribunele polivalentei din orașul de sub Dealul Florilor. Discret şi oarecum stingher, pentru că handbalul, la fel ca orice altă iubire, l-a purtat o viaţă întreagă între agonie şi extaz. Dar a învăţat să accepte orice victorie, precum şi orice eşec şi să meargă mai departe.

O discuţie cu profesorul Lascăr Pană nu poate fi decât emoţionantă, pentru că, oricât te-ai strădui să o aduci în prezent, te laşi furat de aroma lambriurilor proaspăt vopsite ale Polivalentei de acum 28 de ani, când dintre semicercuri şi până în tribune, fiecare atom transmitea aceeaşi emoţie.

Sedus şi abandonat

Amintirile îl copleşesc încet, încet. Rememorează cu greu prima despărţire de echipa sa de suflet:. „Mă doare şi acum că mulţi aşa-zişi iubitori ai Minaurului au uitat de unde s-a pornit şi au vrut să îmi dovedească că se poate şi fără mine. Şi au reuşi… o retrogradare şi nişte clasări ruşinoase… A durut la început, dar am relizat, cu timpul, că societatea noastră e făcută să îşi uite valorile şi să le îndepărteze”, își începe povestea Lascăr Pană. De două ori a părăsit echipa şi de fiecare dată s-a întors la primul strigăt de ajutor. În 1990, în urma unor atacuri mediatice, Lascăr Pană a plecat în Grecia, acolo unde a antrenat naţionala elenă. După 5 ani lungi de pribegie s-a reîntors acasă.

„În 1995 m-au chemat la Minaur. Jucătorii ajunseseră să intre pe teren cu banderole albe. Făceau grevă japoneză. A venit după mine în Grecia, prefectul de atunci al Maramureşului. Preşedintele federaţiei m-a numit antrenor al naţionalei tricolore şi eu m-am întors. Apoi, în 2005 am plecat din nou pentru 2 ani la Dinamo, tot în urma unor critici dure la adresa mea şi am revenit. Handbalul a fost viaţa mea. Nu pot să stau departe de semicercuri, dar am învăţat să trec peste toate relele”, mărturiseşte cu emoţie în glas Lascăr Pană.

Mulţi l-au uitat, iar ignoranţa a săpat brazde adânci pe fruntea profesorului: „Nimeni nu vine să mă întrebe numic. Nici când le e bine, nici când le e rău. Nu îmi cere nimeni ajutorul, iar atitudinea aceasta a multor oameni implicaţi în handbalul de astăzi m-a determinat să fiu mai retras. Mai vorbesc la telefon cu preşedintele Cristian Gaţu. Mă sună să mă întrebe de meciurile naţionalei. Îmi cere opinia şi mă ascultă. Celor din Baia Mare le pasă prea puţin. Un singur antrenor al Minaurului şi-a amintit de mine şi a solicitat să fiu cooptat în conducerea clubului. Este vorba despre Ioan Crăciun, care culmea, nu e băimărean…”, oftează tehnicianul.

Despre handbal… cu dragoste

„Minaur va redeveni o echipă bună. Dar nu peste noapte. Nu poţi să faci minuni de pe o zi pe alta. Orice antrenor are nevoie de timp. Timp şi înţelegere… şi multă muncă. El trebuie să fie lăsat să îşi facă treaba. Nu e normal ce s-a întâmplat la Minaur în ultimii ani. Nici nu mai ştiu câţi antrenori au fost schimbaţi. Am pierdut şirul. Oricum aşa ceva nu e normal şi în mod sigur nu e benefic pentru nimeni. Pregătirea trebuie să aibă continuitate, iar antrenorul trebuie să ştie că are la dispoziţie un sezon întreg pentru a-şi atinge obiectivul. Abia atunci se poate trage linie şi se poate analiza”, explică Lascăr Pană situaţia actualei echipe, proapsăt promovată în Liga Naţională.

A fost martorul ascensiunii, dar şi al decăderii unei LEGENDE. Victoriile le-a savurat de pe bancă, iar înfrângerile le-a trăit din tribune. A suspinat în gând şi a continuat să spere.

„Trebuie să avem răbdare cu Minaurul. A fost o ruşine ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani. O adevărată ruşine pentru toţi cei ce au iubit această echipă. Acum avem doi antrenori care au jucat sub culorile Minaurlui. În avem pe Gheorghe Covaciu, un sportiv din Generaţia de Aur, dar şi pe Adi Popovici, un handbalist care a contribuit la câştigarea celor două campionate naţionale. Cred că ei ar putea să le insufle jucătorilor acea dragoste faţă de culorile clubului care ne lipseşte de ani de zile. Ei au nevoie să joace şi cu inima, nu doar cu gândul la leafă”, a adăugat profesorul.

”Manual” de viaţă şi de vestiar

Handbalul de acum şi cel de altă dată au aceleaşi reguli, însă doar între cele două semicercuri. Cum intri pe uşa vestiarelor totul se schimbă, iar lucruri acum banale erau de neimaginat pe vremea când Maricel Voinea ridica deasupra capului Cupa IHF. Profesorul Lascăr Pană ştie secretul. „Pe vremuri, sportivii care au făcut performanţă la Minaur puneau pasiune în munca lor. Conta pe atunci foarte mult şi dorinţa de afirmare. Mulţi jucători au ajuns de la Minaur la Naţionala României. Nimeni nu se gândea atunci la bani. Se mulţumeau cu puţin şi dădeau foarte mult pe teren. Acum este exact invers. Tocmai de aceea handbalul românesc este în cădere liberă”, spune Lascăr Pană.

Disciplina era biblică pentru echipele de acum 2-3 decenii. Pe atunci era de neconceput să te vadă profesorul cu ţigara în gură şi, tocmai de aceea, mai toţi jucătorii aveau buzunarele treningurilor găurite în urma încercărilor de a scăpa neprinşi între două fumuri.
„Amenzile erau usturătoare pentru orice gest de indisciplină. Jucătorii plăteau 100 lei dacă erau prinşi fumând şi nu intrau la antrenament decât dacă arătau chitanţa. Se pedepsea orice abatere de la reulament, orice întârziere la antrenamente. Astăzi se consumă alcool în vestiare şi se intră la pregătire după antrenor. Aşa ceva era de neconceput pe vreme mea. Însă pe atunci antrenorul avea tot sprijinul conducerii clubului, iar acest lucru contează enorm”, îşi aminteşte profesorul.

Lascăr Pană mai spune că roadele unei echipe se culeg în funcție de cum ştie să pregătească un meci, fiecare tehnician în parte. „Pentru un jucător este important să muncească, să fie disciplinat şi să aibă încredere în antrenor. Vă dau un exemplu. În 1987, în optimile Cupei IHF, am pierdut în Suedia, cu Drott Halmstad, la 10 goluri. Am pregătit meciul retur cu o tactică supriză. Am lucrat o săptămână numai la asta. Jucătorii au munci pe brânci şi au avut încredere că putem răsturna rezultatul. Şi am făcut-o şi mai apoi, în acelaşi an, am câştigat cea de a doua cupă IFH. Era un lucru care multora li s-a părut imposibil”, îşi aminteşte cu drag Lascăr Pană.

Amintiri ar fi multe… cei douăzeci de ani pe banca Minaurului se povestesc pe îndelete. Timpul se scurge repede însă. Ne grăbim să reintrăm în cotidian şi să respirăm areul cald al verii, cu gândul la toamna când vom numără… etapele. Profesorul Pană continuă să spere… să spere că lumea îşi va aminti mereu şi, mai mult, că va continua să lupte şi nu va trăi doar din memorii încrustate pe cupele frumos lustruite din vitrină.

Carte de vizită: Lascăr Pană

Câştigătoar al Cupei Federaţiei Internaţionale de Handbal (IHF) în 1985 şi 1988, cu Minaur Baia Mare
Semifinalist în Cupa Cupelor în 1979, 1981, 1986, cu Minaur Baia Mare
Campion naţional al României

Publicitate

Comentariile sunt oprite.