Handbalul ”predat” în familie

Familia Damian este nelipsită de la meciurile echipei feminine de handbal Universitatea Cluj / Foto: Dan Bodea

Marinela, Corina, Mia, Ili și Teo sunt, aparent, cinci nume care nu spun mare lucru. Pentru fanii sportului pe semicerc însă, ele reprezintă, poate, cei mai inimoși suporteri ai echipei naționale de handbal feminin a României. O mamă și patru fete pentru care sportul ce i-a dat lumii pe Gațu, sau Cristina Neagu, este o ”religie”. Așa cum se întâmplă, nu de puține ori, sportul oferă lecții de viață și modele inspiraționale care transformă destine. Mama, profesoară de limba franceză, fostă jucătoare de handbal în studenție, a ”pasat” inspirat pasiunea ei pentru handbal către cele patru fiice.

Corina a trebuit să renunțe din cauza unei accidentări. Gemenele Mia și Ili au coborât din tribunele Sălii Sporturilor ”Horia Demian”, pe suprafața de joc. Au cântat și au aplaudat cu frenezie, au fost acolo, în sală, și au trăit pe viu cele mai frumoase momente ale handbalului feminin clujean. Azi, cele două surori se aliniază alături de celelalte fete din echipa Universității Cluj, în fața suporterilor, meci după meci, pentru a primi ceea ce au oferit: ovații, respect, dragoste necondiționată.

Luptătoarele din Războieni
În familia Damian handbalul a fost un leit motiv întreaga viață. Totul a început cu echipa națională masculină a României, cu Gațu, Voina, Birtalan, Stânga. Apoi au venit rezultatele echipei naționale feminine și flacăra nu doar că nu s-a stins niciodată, ba a crescut constant și s-a transformat într-o pasiune mistică. Discursul Marinelei nu este studiat, dar rostit într-un vestiar ar ridica adrenalina sportivilor la cele mai înalte cote de performanță. ”În copilărie am crescut cu rezultatele naționalei masculine. Apoi am jucat și eu handbal la Universitatea București, dar am ales să mă îndrept înspre o altă carieră decât cea sportivă.

Mezina familiei Damian, Teo, alături de mama Marinela, în tribunele Sălii Sporturilor ”Horia Demian” / Foto: Dan Bodea

Momentul în care s-a reaprins flacăra a fost argintul mondial din Rusia (2005), cu acea generație de fete de excepție. Să ai pe toate posturile rezerve de aceeași valoare ca și titularele, cu asta nu știu când se va mai întâlni handbalul romanesc. A urmat Oltchim, apoi bronzul european din Danemarca (2010), acolo unde Universitatea Cluj a avut 3 reprezentante: Mihaela Tivadar, Florina Chintoan și Magdalena Paraschiv. A fost și perioada frumoasă de la <<U>> Jolidon culminând cu participarea în grupele Ligii Campionilor, momente de excepție în care aceste fete inimoase au oferit suporterilor lui <<U>> șansa de a fi un public de Liga Campionilor.

În Sala Sporturilor <<Horia Demian>> am trăit momente de o intensitate cum n-aș fi crezut vreodată. Apoi a venit și bronzul mondial din 2015, iarăși în Danemarca și astfel, nu ai cum să lași să moară dragostea pentru handbal”, spune Marinela. Participarea României la Campionatul Mondial din Rusia (2005) a fost un moment de răscruce nu doar pentru handbalul feminin din țara noastră, ci și pentru copiii din micuța localitate Războieni-Cetate (județul Alba). Marinela Damian, revenită acasă pentru a preda limba franceză la școala din localitate, alături de profesorul de istorie Popovici Pantilimon, a demarat un proiect educativ pe care l-au intitulat ”Amprenta campioanelor”.

Impactul a fost ”devastator” pentru fetele Marinelei. ”Ideea era să oferim elevilor modele de urmat și ce era mai la îndemână decât acea națională feminină de handbal. Am avut și norocul că în acea perioadă România să joace în orașele din Ardeal. Așa că am văzut pe viu, la Cluj, Trofeul Carpați, la Sighișoara meciul contra Portugaliei, la Târgu Mureș pe cel contra Elveției. Odată atinși de microbul handbalului, copiii și-au dorit să și practice, nu numai să privească din tribună.

Deja fiecare dintre fetele mele, fără excepție, avea preferata ei. Corina, fiica cea mare s-a lipit de Cristina Vărzaru, fiind născute și în aceeași zi. Ili, prima dintre gemene, o iubește pe Valentina Ardean Elisei. Mia, cealaltă geamănă, pe Narcisa Lecușanu. Până și mezina, deși n-avea nici 3 ani pe atunci era cu Cristina Neagu. Neagu-n sus și Neagu-n jos”, rememorează profesoara din Războieni.

Foto: Dan Bodea

”Am zis și noi ca Avram Iancu: <<no hai!>> către Cluj”
Pentru că echipa națională juca o dată sau de două ori pe an în Ardeal, iar foamea de handbal era deja prea mare, Marinela Damian a decis să facă naveta spre Cluj, alături de fetele ei și de copiii de la școala din Războieni-Cetate. ”Am luat harta să găsim cel mai apropiat oraș cu echipă de handbal și am zis și noi ca Avram Iancu: <<no hai!>> către Cluj. Aș putea spune că botezul l-am primit de la Miki Tivadar (Mihaela Tivadar, fostă jucătoare la Universitatea Jolidon Cluj – n.a.), cu care, în timp, am reușit să construim o prietenie trainică.

Pe mine ea și suporterii m-au făcut fan <<U>> Cluj. Bineînțeles că și copiii și-au găsit și aici fiecare modelul preferat și nici nu era greu pentru că le aveau inscripționate pe obrăjori, cu carioca neagră, la fiecare meci: Seno – Mihaela Senocico, Roza – Florina Chintoan, Magda – Magdalena Paraschiv. Apoi au fost suporterii, acel fir invizibil care leagă tribuna de teren și uneori funcționează ca un tot. Este incredibil ce senzație trăiești făcând parte din acest întreg”, mai spune mama Marinela.

”Importantă e calea nu destinația”
Mia și Ili sunt gemenele din familia Damian. ”Ieri” cântau alături de galerie, azi sunt legitimate la Universitatea Cluj. Au ajuns în orașul de pe Someșul Mic conjunctural, dar nu-i așa? Atunci când stelele se aliniază în favoarea ta, nu ai cum să te pui cu destinul. Pentru copiii care locuiesc la țară este din start un pic mai greu dacă aleg să facă sport de performanță. Nu este un secret că foarte mulți copii talentați se pierd, fie din lipsă de interes din partea părinților, fie din lipsa unei infrastructuri adecvate. Cum la Războieni nu există un club de handbal, au făcut pasul spre capitala Transilvaniei. ”

La Cluj ne-am mutat când eram în clasa a șaptea, după ce doamnele antrenoare Rodica Petruș și Cristina Iurian ne-au văzut la un turneu amical organizat în Ocna Mureș. Ne-au chemat să facem câteva antrenamente cu fetele, să vedem cum ne simțim și am hotărât ca de la începutul clasei a șaptea să ne mutăm la Cluj, la CSS Viitorul”, povestește Ili. Primii pași în handbal i-au făcut la clubul AS Salinae Ocna Mureș. Nu a fost o perioadă ușoară, zilnic, de primăvara și până toamna, surorile Damian parcurgeau cei 10 kilometri dintre Războieni-Cetate și Ocna Mureș pe bicicletă.

O imagine cât o poveste. Ieri, Ili și Mia cântau alături de suporteri, în tribune. Azi, gemenele familiei Damian joacă pentru Universitatea Cluj / Foto: Dan Bodea

Când vremea era potrivnică le ducea mama lor cu mașina, iar sfârșiturile de săptămână erau rezervate ”excursiilor” la Cluj. ”Mama noastră ne aducea mai tot timpul la meciurile Universității Cluj. Atunci am întâlnit un trio senzațional format din Mihaela Tivadar, Simona Vintilă și Mihaela Ani-Senocico. Acum fac antrenamente alături de Ani-Senocico. E ca un vis împlinit”, completează Mia Damian. Viața lor pare desprinsă dintr-un film dedicat sportului. Marinela știe că rădăcinile fetelor ei sunt ”acasă” la Războieni, dar:

”Au propriile aripi la purtător cu care pot zbura unde visează. Sunt foarte mândră de ele și îmi place să cred că le-am crescut în așa fel încât să fie pe picioarele lor când vine vremea. Le vad atât de departe cât se vad ele de departe. Vine un moment când nu mai depinde de mine, ci doar de ele și de context. Până la urma calea e importantă, nu destinația”, încheie Marinela Damian, mamă, profesor și suporter al sportului de performanță.

Distribuie:

Nu există Comentarii

  1. Maier Viorel says:

    Superbă poveste. Și cât de multă nevoie are handbalul românesc, ca o asemenea “realitate”, să se întâlnească în cât mai multe familii. Felicitări mamei, și mult succes fetelor.

  2. Raluca says:

    Sunt mandra ca sunt nasa unor campioane …va iubesc finule mele si va doresc tot ce este mai bun pentru voi !!

Postaţi un comentariu