Dacian, portdrapelul României

Foto: Dan Bodea

Jocurile Paralimpice de la Rio de Janeiro vor fi a doua ediţie consecutivă la care jucătorul clujean de tenis de masă, Dacian Makszin, va fi prezent. La Londra, sportivul de 35 de ani a fost portdrapelul delegaţiei României, la festivităţile de deschidere şi de închidere a celor mai importante întreceri destinate persoanelor cu dizabilităţi. Dacian este unul dintre cei şapte sportivi clujeni care vor concura la Rio, iar experienţa de viaţă şi cea sportivă îl îndreptăţesc să viseze la o serie de evoluţii care să confirme talentul şi ambiţia pe care le-a etalat în anii de când a ales să joace tenis de masă.

Tenis de masă, din lipsă de opţiuni

Dacian Makszin este multiplu campion naţional şi primul român care s-a calificat la proba de tenis de masă în cadrul Jocurilor Paralimpice de la Londra (2012). Ajuns la 35 de ani, Dacian este imobilizat într-un scaun cu rotile din cauza vaccinului de poliomielită pe care trebuie să-l facă toţi copiii la vârsta de 1 an. S-a împăcat cu ideea că-şi va petrece restul vieţii în scaun, dar se revoltă de fiecare dată, atunci când discuţia deviază spre acea întâmplare nefericită. „M-am născut fără nici o problemă, ba chiar am luat nota 10 la naştere, dar am ajuns aşa din cauza unei erori medicale. Am făcut un vaccin şi efectele se văd. Incompetenţa medicilor care nu ştiu prea multe, sau nu vor să informeze părinţii despre efectele negative ale vacinurilor m-au făcut ceea ce sunt acum, un om cu handicap locomotor. Cea mai mare vină o au corporaţiile care produc aceste vaccinuri, dar şi guvernele care le cumpără pe cele mai ieftine şi din te miri ce ţară bananieră”, îşi începe Dacian, povestea de viaţă.

Primul contact cu sportul cu paleta l-a avut încă din şcoala generală. Nu şi-a plâns de milă, ba chiar şi-a propus să arate tuturor că în ciuda handicapului îşi poate depăşi condiţia. „La vremea respectivă, ca persoană cu dizabilităţi, doar acest sport puteam să-l practic. Poate aş fi ales alt sport dacă aş fi avut şansa să fac alegeri, dar când ai doar un anumit lucru în faţă şi nicio alternativă, te îndrepţi înspre ce ai. Mă bucur că practic acest sport care nu este deloc uşor, mai ales când vine vorba să-l practici la nivel de performanţă”, povesteşte Dacian. De luni până vineri, Dacian petrece câte două ore în sala de antrenament, iar atunci când se apropie vreo competiţie importantă, pregătirea este şi mai intensă, ajungând chiar şi la 4 ore pe zi. Nu regretă alegerea făcută. Tenisul de masă i-a dăruit multe momente de fericire, iar desemnarea lui ca portdrapel al României la Jocurile Paralimpice de la Londra este una dintre cele mai dragi amintiri. „Practic tenisul de masă de mai bine de 20 ani şi am fost la numeroase competiţii, în Europa, Asia şi America de Sud. Toate acestea se datorează doamnei Sally Wood Lamont, cea care a deschis la Cluj Clubul Sportiv Lamont, pentru persoane cu dizabilităţi. Dânsa m-a sprijinit financiar pentru a participa la aceste competiţii. Am amintiri plăcute de la competiţiile internaţionale la care am participat. Mi-am făcut şi prieteni noi, dar cea mai frumoasă imagine întipărită în mintea şi sufletul meu este acea cu drapelul României, la ceremonia de deschidere şi încheiere a Jocurilor Paralimpice de la Londra. Să ai această ocazie să defilezi în aplauzele oamenilor pe Stadionul Olimpic este ceva extraordinar. Sunt lucruri cu care te întâlneşti de prea puţine ori în viaţă”, rememorează Dacian.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Puterea exemplului

Astăzi despre Dacian Makszin lumea vorbeşte frumos şi este dat drept exemplu pentru toţi cei care, dintr-un motiv, sau altul, suferă. Ascultând povestea lui Dacian îţi dai seama că e nevoie de toată puterea şi automotivarea de care un om este în stare, pentru a trăi fiecare zi ca atunci când eşti angrenat într-o permanentă bătălie. O bătălie pe care nu ţi-ai dorit-o, care nu trebuia să fie a ta. Nu o spune concret, dar e clar că părinţii l-au abandonat. Se încruntă atunci când este întrebat dacă mai păstrează legătura cu cea care i-a dat viaţă. „Nu ţin legătura cu ei (părinţii, n.a.), doar cu unul dintre fraţi. Să zicem că n-am fost crescuţi de ei. Încerc să las lucrurile acestea în spatele meu. Să privesc spre viitor”, punctează scurt Dacian, semn că orice discuţie despre copilărie este un subiect dureros, prea dureros pentru a fi rememorat. Recunoaşte că au fost multe momente în care a simţit că nu mai poate, că poate ar trebui să-şi accepte soarta şi să renunţe, dar a trecut mereu peste ele. Ba chiar îi îndeamnă pe cei asemeni lui să nu renunţe la visele lor şi să facă sport. „Când eram mai tânăr, aveam frustrări. Mă întrebam de ce mi s-a întâmplat tocmai mie. Dar acum m-am obişnuit. Chiar îmi place viaţa mea. Oricine este dator, ca să nu zic obligat, să facă tot ce-i place, ceva care-l caracterizează, să facă sport pentru sănătate şi pentru că sportul îţi dă multă încredere în tine. Mie sportul mi-a dat mult curaj, încredere în mine şi în plus mă ajută să-mi menţin sănătatea”, spune Dacian.

Iar realizările lui nu se limitează doar la performanţele sportive. În 2010 a absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, specializarea Administraţie Publică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, iar în 2009 s-a căsătorit cu Adriana, aleasa inimii sale. Împreună au o fetiţă, care reprezintă cea mai mare bucurie din viaţa lor. „Am plâns când am ţinut-o pentru prima dată în braţe pe Renata. Sunt extrem de fericit că rodul iubirii dintre noi (Dacian şi Adriana, n.a.) a venit pe lume. Este incredibil de frumoasă, dar, probabil, asta spun toţi taţii despre copiii lor. Nici o mie de titluri paralimpice nu înseamnă pentru mine ce reprezintă acest dar venit de Sus. Renata e medalia mea olimpică”, îşi încheie povestea Dacian Makszin.

Am amintiri plăcute de la competiţiile internaţionale la care am participat. Mi-am făcut şi prieteni noi, dar cea mai frumoasă imagine întipărită în mintea şi sufletul meu este acea cu drapelul României, la ceremonia de deschidere şi încheiere a Jocurilor Paralimpice de la Londra. Să ai această ocazie să defilezi în aplauzele oamenilor pe Stadionul Olimpic este ceva extraodinar. Sunt lucruri cu care te întâlneşti de prea puţine ori în viaţă”, Dacian Makszin, jucător paralimpic de tenis de masă, portdrapelul României la ediţia din 2012 a Jocurilor Paralimpice de la Londra.

Distribuie:

Postaţi un comentariu