Branduri mari pe care timpul nu le ucide

De la apariţia fotbalului şi până azi, România a fost împărţită între Bucureşti şi restul ţării, iar restul ţării era poate cel mai bine reprezentat de Transilvania. Astfel, primele echipe campioane ale României au fost cele din Bucureşti sau zona limitrofă (Ploieşti). După Unire,  între cele două războaie mondiale, Chinezul şi Ripensia Timişoara au dominat fotbalul.

După ce s-a terminat şi cel de al doilea război a apărut ITA, micul Arsenal din Arad, astăzi cunoscută sub numele UTA. Mult blamatul comunism a avut, măcar în sport un rol benefic. Pe lângă fabrici şi uzine au apărut echipe muncitoreşti, din care au făcut pasul spre marea performanţă nume de legendă precum Loţi Boloni (ASA Târgu Mureş), Ioan Andone, Romulus Gabor, sau Mişa Klein (toţi de la Corvinul Hunedoara) etc.

Multe dintre echipele născute-n omunism au murit, fie şi măcar în parte, odată cu el. Brandurile lor au rămas, dar nu mai au strălucirea de altădată.

Revoluţia a învins, istoria s-a şters
Zeci de cluburi cu tradiţie în fotbalul românesc şi sute de sezoane adunate la un loc în prima divizie au rămas doar în amintirea microbiştilor trecuţi bine de prima tinereţe. Începuturile anilor 90 au adus nu doar libertatea mult visată de români, ci şi dispariţia unor branduri sportive care nu meritau o aemenea soartă. Printre echipele de care astăzi vorbim cu nostalgie, la trecut, se numără Corvinul Hunedoara, Jiul Petroşani, FC Baia Mare, UTA Arad, Poli Timişoara şi chiar ASA Târgu Mureş. În acest ultim caz vom vedea în continuare că lucrurile încep să se aşeze, chiar dacă doar iniţialele vechiului nume mai amintesc de clubul de altă dată.

Fondat în 1921 clubul Corvinul Hunedoara avea să dispară de pe harta fotbalului în 2008, după 87 de ani de activitate. Nu a fost una dintre echipele care se poate lăuda cu trofee interne, dar a fost echipa care i-a dat ţării pe Michael Klein, Ioan Andone, Mircea Rednic, Mircea Lucescu, Florea Dumitrache, Radu Nunweiller, Romulus Gabor, Dorin Mateuţ sau Bogdan Lobonţ. Doar 17 sezoane a adunat Corvinul în prima divizie, dar legendele de sub furnalele Hunedoarei încă sunt transmise de jucătorii care au îmbrăcat tricoul alb-albastru.

Unul dintre cei mai iubiţi fotbalişti ai Corvinului a fost Ioan Andone. Nea Ando cum este alintat astăzi fostul fundaş de fier al echipei naţionale a debutat în Divizia A în primăvara anului 1979, în tricoul Corvinului, şi tot la Hunedoara avea să câştige şi primii bani din fotbal. Astăzi, Ioan Andone rememorează perioada începuturilor sale ca fotbalist.

„Era o şcoală de fotbal foarte bună acolo la Hunedoara. Oamenii iubeau echipa, stadionul era plin meci de meci. Îmi amintesc perfect primul meu joc oficial, era în luna martie 1979, la Bucureşti. Jucam Cu Sportul Studenţesc, altă echipă frumoasă. Eram încă în clasa a XI-a când am jucat primele minute în Divizia A. O jumătate de repriză am prins atunci cu Sportul. Ţin minte că atunci când m-am întors la şcoală, luni dimineaţa, lumea m-a aplaudat, ăsta a fost primul meu moment de glorie ca să-i spun aşa”, îşi aminteşte Ioan Andone.

Oricât de grele ar fi fost vremurile despre care vorbim, fotbaliştii erau altceva, aveau un statut privilegiat, erau oamenii pentru care masele mergeau la stadion, uitau de greutăţi, se bucurau pentru victoriile lor şi-i înjurau printre dinţi pe cei de la Bucureşti.
„Patru campionate am jucat la Corvinul şi nu regret niciun an pe care l-am petrecut acolo. Aveam bani, nu aveam probleme, mergeam în străinătate. La vremea aceea jucam pe prime de 200.000 de lei (!), erau bani foarte mulţi. Tata săracu nu avea un salariu mai mare de 1.000 de lei, aşa erau vremurile atunci”, spune Ando.

Un alt nume mare, poate cel mai mare al Hunedoarei, a fost Romulus Gabor. Suporterii grizonaţi la tâmple îi mai spun şi acum „cangurul”. În 1981 echipa naţională de tineret a României, cu Gabor pe post de „vedetă”, avea să obţină cea mai mare performanţă din istoria acestui sport, locul trei la Cupa Mondială din Australia. La finalul acelui turneu Romulus Gabor avea să fie desemnat de organizatori cel mai bun fotbalist, primind şi trofeul „Balonul de aur”. Astăzi, la fel ca şi Ioan Andone, Gabor este antrenor. De altfel, cei doi au şi colaborat făcând echipă pe banca tehnică a CFR-ului din Cluj, alături de care s-au încununat campioni ai României. Despre Corvinul are doar vorbe frumoase şi amintiri pe care şi le-ar dori orice sportiv.

„Cred că abia împlinisem 18 ani când am fost luat în echipa mare a Corvinului, era rezerva lui Mircea Lucescu. Apoi nea Mircea a trecut pe bancă şi a format acea echipă frumoasă de care încă se vorbeşte şi care ulterior avea să devină scheletul echipei naţionale şi a lui Dinamo”, rememorează Gabor.

Fotbalist de geniu, asemeni lui Balaci, sau Hagi, Romică Gabor nu s-a ferit să „dea din casă” despre viaţa de sub furnale.
„Hunedoara era altceva decât auzeam prin alte părţi. Acolo eram un grup de prieteni, iar după ce nea Mircea Lucescu a devenit antrenor lucrurile s-au schimbat şi mai mult. Mergeam la teatru, la muzee, la filme. Nu eram chiar <uşă de biserică>, mai dispăream şi noi din cantonamente, mai beam un pahar de vin, dar petrecerile erau aşa, de bun gust, nu săream calul niciodată. De fapt foarte rar beam câte o tărie, în rest şpriţuri lungi. Eram un grup foarte unit şi asta s-a văzut şi în teren”, adaugă Gabor.

„Cangurul” are însă şi un mare regret. Accidentările s-au ţinut ca râia de el, iar la numai 26 de ani a fost nevoit să-şi încheie activitatea fotbalistică. „Scârţâiam din toate încheieturile, nu mai puteam să o duc aşa. Păcat, cred că puteam să joc alături de Hagi, Lăcătuş şi ceilalţi fotbalişti din ceea ce noi numim <Generaţia de aur>”, încheie Romulus Gabor.

În 2014 din Corvinul Hunedoara au rămas doar amintirile. Echipa care activează în Liga a III-a este doar o umbră a marii formaţii care se lua la trântă cu granzii României. Scandalurile în care a fost implicat clubul, lipsa finanţării şi pasivitatea autorităţilor locale aproape au ucis „legenda de sub furnale”. La sfârşitul lunii trecute, la iniţiativa edililor municipiului clubul de fotbal a fost cedat suporterilor. Aceştia, împreună cu Gabor şi alţi foşti jucători, vor încerca să reînvie spiritul „corbilor” de altă dată.

ASA-ul n-a murit, doar s-a reorganizat
Un alt club care a făcut cinste fotbalului din arealul transilvan este ASA Târgu Mureş. Fosta echipă a armatei care l-a dat ţării pe Ladislau Boloni este una dintre grupările sportive tinere din ţara noastră. Dacă este să ne luăm după data de naştere, 11 august 1964, vom observa că anul acesta aniversează 50 de ani, adică e în floarea vârstei. Desfiinţată în 2007, formaţia din Târgu Mureş îşi retrăieşte a doua tinereţe, după ce autorităţile locale, deţinătoare ale palmaresului şi a culorilor clubului, au decis să cedeze însemnele către noul ASA (Asociaţia Sportivă Ardealul).

Noua grupare nu este aceaşi care în 1975 se încununa vicecampioană a ţării, care a reprezentat România în trei rânduri în Cupa UEFA. Nici fotbaliştii care astăzi îmbracă tricoul roş-albastru nu mai au fineţea de stomatolog a lui Boloni, dar acolo, în inima Transilvaniei, oamenii s-au mobilizat atunci când a fost nevoie şi au păstrat viu fenomenul fotbalistic, indiferent de numele pe care l-a avut echipa fanion a mureşenilor.

Unul dintre oamenii care a avut privilegiul de a îmbrăca tricoul ASA-ului de odinioară este George Ciorceri. Anii au trecut şi peste el dar amintirile sunt încă vii. Gică Ciorceri nu blamează noua echipă a oraşului, ba chiar îi încurajează pe cei care se încăpăţânează să rămână ancoraţi în fenomen.

„S-au întâmplat multe lucruri după 1990. A fost o perioadă în acre toată lumea voia să fie implicată în fotbal, foarte mulţi credeau că se pricep la fotbal. Intenţiile au fost bune, rezultatele puteau să fie dezastruoase. Acum e bine că echipa asta mai există, chiar dacă nu e aceaşi în care am jucat şi eu. Târgu Mureşul merită echipă de fotbal, pentru tot ce au făcut cei de care astăzi ne amintim cu drag. Eu am mândria de a fi jucat la ASA Târgu Mureş cu doi dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut România vreodată , Florea Ispir şi Loţi Boloni”, punctează Ciorceri.

De altfel, cei doi mari fotbalişti amintiţi sunt ocupanţii poziţiilor 2, respectiv 3 în clasamentul tuturor timpurilor, din punct de vedere al numărului de meciuri jucate în prima divizie a României. Ispir este al doilea în acest top, cu 485 de meciuri, cinci în urma liderului Costică Ştefănescu, în vreme ce Loţi a adunat 484 de partide, toate pentru doar două echipe: ASA şi Steaua.

Astăzi, în „Оraşul trandafirilor” urmaşii lui Ispir, Ciorceri sau Boloni sunt Laszlo Sepsi, Edi Stăncioiu, N’Doye, Voiculeţ sau Hora. Pe banca tehnică nu mai este Tiberiu Bone, orădeanul care a „şlefuit” marele ASA din anii 70-80, dar este un alt ardelean pur sînge, Adrian Falub care anul acesta a reuşit a doua promovarea în Liga I cu echipa târgumureşeană, după cea obţinută cu FCM-ul, predecesoarea actualei ASA.

„Eu nu pot decât să fiu mândru de a putea pregăti o echipă cu atâta istorie în spate precum ASA. Cred că puţin din istoria clubului şi-a pus amprenta şi pe personalitatea actualilor jucători. Promovarea di acest an a fost de departe cea mai grea, de când sunt eu antrenor. Am avut la dispoziţie un lot valoros, jucători care au evoluat la cel mai înalt nivel, iar acest lucru s-a simţit. Îmi place acest spirit de luptă, este ceea ce suporterii îşi amintesc despre marea echipă a ASA-ului. Ştiu că va fi greu să readucem farmecul anilor 70-80, dar pentru asta muncim, asta mi-ar plăcea să putem să arătăm, atât eu ca antrenor, cât şi băieţii în teren”, a declarat Adrian Falub.

Asociaţia Sportivă Armata Târgu Mureş a dispărut oficial de pe harta fotbalului românesc în 2007, purtând deja de la acea vreme alt nume, Maris Târgu Mureş. Retrogradată demult în Liga a III-a, Maris a reuşit în ultima etapă a sezonului 2006/2007 ă se salveze de la retrogradare, dar nu şi de la desfiinţare. Locul său a fost repede luat însă, de FCM Târgu Mureş, un club înfiinţat în 2004 sub numele Trans-Sil.

Redenumit FCM, Trans-Sil-ul a reuşit promovarea în Liga I, la mare luptă cu ”U” Cluj în vara anului 2010. A rezistat eroic două sezoane pe prima scenă a României, după are a revenit în liga secundă. La capătul campionatului precedent, sub conducerea lui Falub târgumureşenii au obţinut o nouă promovare, iar în semn de recunoştinţă autorităţile locale au decis să cedeze însemnele şi palmaresul noii structuri sportive FCM Asociaţia Sportivă Ardealul Târgu Mureş care va evolua în culorile roşu şi albastru, purtate în trecut de fosta mare echipă a armatei.

UTA a murit, „Bătrâna doamnă” s-a născut
Dintre toate echipele amintite în rândurile anterioare UTA Arad este de departe cea mai galonată grupare de fotbal a Transilvaniei. Mărturie stau cele şase titluri de campioană a ţării, două Cupe ale României şi accederea în sferturile de finală ale Cupei UEFA, de unde a fost eliminată de viitoarea câştigătoare a trofeului Tottenham Hotspurs.

O altă performanţă care va rămâne scrisă cu litere poleite în aur în istoria fotbalului românesc este eliminarea campioanei europei din 1971, Feyenoord Rotterdam, după un 1-1 în Olanda şi 0-0 la Arad. S-au aflat atunci în iarbă Gornea – Birău, Lereter, Axente, Pozsonyi, Petescu, Domide, Calinin, Brosovszky, Dembrovski şi Dumitrescu. UTA acelor vremuri era atât de iubită de fani şi respectată de adversari încât fostul mare jucător al Universităţii Cluj, Remus Câmpeanu a rememorat un episod mai puţin „curat” din campionatul nostru.

„S-a întâmplat în 1969, era final de campionat şi Dinamo era la trei puncte în urma celor de la UTA. Clujul era arondat să zicem aşa lui Dinamo şi am primit ordin să batem cu orice preţ pe UTA, pentru ca titlul să ajungă la Bucureşti. Ni s-au promis şi bani buni ca să batem pe UTA, dar ceva s-a întâmplat. Cei de la Arad au contactat onducerea clubului nostru şi au întrebat pe ce primă jucam de obicei, era câteva sute de lei. Au promis că ne dau aceaşi sumă dacă o lăsăm mai moale în meciul direct. De la Dinamo am fi primit câteva mii de lei, dar băieţii nu au mai suportat să meargă încă un titlu în capitală. Noi am pierdut cu 6-0, iar UTA a câştigat campionatul”, rememorează Câmpeanu.

Poate părea „un blat urât”, dar la acea vreme echipele din provincie luptau aşa cum putea împotriva celor din capitală.
S-au dus demult acele vremuri, iar UTA de azi nu mai este cea pe care baronul Francisc von Neuman a înfiinţat-o la 18 aprilie 1945. Doar culorile au rămas aceleaşi (alb şi roşu) şi stadionul copie fidelă, dar la mici dimensiuni ale celebrului Highbury pe care evolua Arsenal Londra, echipa de suflet a baronului arădean. UTA cea adevărată a murit urât, în primăvara acestui an, după ce omul de afaceri Adrian Marţian arefuzat să mai plătească datoriile acumulate şi salariile fotbaliştilor.

La puţin timp de la declararea desfiinţării oficiale a clubului fanion din Arad, Asociaţia Judeţeană de Fotbal (AJF) Arad a decis ca echipa ACS UTA Bătrâna Doamnă să fie declarată eligibilă pentru a putea participa la competiţiile organizate de AJF, având şi drept de promovare în eşaloanele superioare. Concomitent edilii Arădeni au decis să-şi îndrepte tot sprijinul către noua structură sportivă, agreată de altfel şi de suporteri. Astfel UTA BD a revenit în această vară în Liga a III-a, după ce a câştigat barajul împotriva formaţiei Retzatul Haţeg, scor 2-0.

Dacă în cazul celor de la ASA Târgu Mureş, sau Corvinul Hunedoara lucrurile sunt destul de clare, niciuna dintre acestea nefiind de drept continuatoarea marilor echipe de altă adtă, la Arad suporterii şi reprezentanţii autorităţilor locale se încăpăţânează să susţină că UTA BD este îndreptăţită să poarte însemnele de odinioară şi să deţină palmaresul care au făcut din UTA una dintre cele mai mari echipe de fotbal ale României.

Şi dincolo de Carpaţi sunt la modă revenirile
Ultimii 20 de ani au fost categoric cei mai grei pentru fotbalul românesc. Au fost şi vremuri bune, în care fotbaliştii nu aveau grija zilei de mâine, dar nepriceperea şi proasta gestiune a dus aproape de colaps cluburi fără de care altă dată Divizia A era de neconceput. Mai mult pe la comisii şi prin tribunale, reprezentanţii celor de la Rapid Bucureşti, sau CSU Craiova (altă echipă apărută peste noapte) au obţinut dreptul de a evolua pe prima scenă.

Oltenii solicită recunoaşterea numelui vechi al echipei din Bănie, dar structura sportivă apărută în toamna anului trecut nu are nicio legătură cu marea echipă a Craiovei în care se regăseau Balagi, Lung, Cămătaru, Crişan, Geolgău sau Şetfănescu. De fapt dintre toate cluburile de fotbal care au dispărut şi reapărut, sub nume identice cu cele ale predecesorilor, doar Rapidul este ceea ce a mai fost cândva, însă în acest caz e o altă poveste … care merge mai departe.