O problemă românească

Silviu Sumlas, avocat

Problema majoră a persoanei publice din România, indiferent de mediul din care provine, este că în orice situaţie ar fi pusă se simte şi arată ostentantiv că, cel puţin din punct de vedere moral, este în ordine. Cu alte cuvinte are conştiinţa curată. Şi acest lucru tinde să devină probabil principala dezordine a societăţii româneşti.

Inflaţia de moralitate şi, prin urmare, de competenţă morală îi face pe toţi să trăiască acut şi vizibil sentimentul propriei îndreptăţiri la explicaţia disculpatoare. Orice derapaj evident de la normele obişnuite de conduită civilizată pentru profesia personajului în discuţie este acoperit de infinite justificări. Vinovatul iese întotdeauna din scenă cu aerul că este o victimă a sistemului, că a căzut în mijlocul unei ordinare înscenări. Nimeni în România nu pledează vinovat moral.

Dacă un chirurg uită un bisturiu în burta pacientului ne explică că are 20 de operaţii pe zi, că nu mai rezistă ritmului impus, că are un salariu de mizerie – ceea ce probabil este adevărat – şi că dacă societatea îi va întoarce spatele va răspunde cu aceeaşi monedă, cu deosebirea că spatele lui va fi în direcţia est iar faţa spre vest. Moral nu este vinovat, iar acest lucru va fi apreciat de civilizaţia occidentală care-l va lua gata format de statul român sub aripa protectoare. Judecătorul cu peşcheşul în buzunar ne explică că este victima unui complot politic care urmăreşte discreditarea instanţei unde se vor judeca procese controversate şi unde el are ghinionul să activeze. Profesorul este mai puţin sofisticat şi aruncă vina morală în sarcina Guvernului, jucând cartea salariului de mizerie. Vinovăţia morală şi asumarea ei par a echivala cu o moarte socială. Dacă recunosc că sunt pe de-a-ntregul vinovat, deci şi moral, devin stigmatizat pe viaţă. Nu înţeleg de unde o asemenea anticipare câtă vreme nu există niciun precedent. Nimeni nu s-a recunoscut vreodată vinovat moral.

Europarlamentarul Adrian Severin, acuzat de fapte de corupţie, declara că este victima unei înscenări datorate faptului că este un pion prea important în politica externă. Desigur, modestia declaraţiei este izbitoare. Gigi Becali spune în faţa instanţei de judecată “sunt mulţumit de conştiinţa mea şi sunt fericit cu faptele mele”. Lui i-a găsit justificări Neagu Djuvara când l-a descris ca pe un “cretin profund”, deci oarecum iresponsabil. Judecătoarea Carmen Mladen de la Gorj, arestată pentru şantajarea unei persoane care deţinea fotografii indecente cu ea, afirma desigur că totul este o înscenare, ea nu are nicio vină moral vorbind. Pe ea ar fi trebuit s-o apere Cristi Danileț de la CSM, când nu era ocupat să-şi dea părinţii în judecată, desigur fără a vedea o problemă morală în asta. Până şi Ciomu ne-a explicat că nu are nicio vină, că se poate întâmpla oricărui chirurg să mai taie anapoda câte un organ. Şi ce organ! Unii din Colegiul Medicilor l-au crezut, motiv pentru care astăzi, chiar dacă nu mai operează, profesează din nou. Poate nu sunt cele mai elocvente exemple, dar sunt primele care mi-au venit în minte.

Noroc cu canalele de ştiri externe de la care aflăm cu stupoare că în Cehia Guvernul condus de Jiri Rusnok şi-a prezentat demisia de onoare, că în Germania ministrul Agriculturii din Bavaria, Helmut Brunner, acuzat că şi-a angajat nepoata la minister, a demisionat imediat şi s-a autoculpabilizat în faţa întregii ţări la un post public de televiziune. Şi exemplele pot continua. Stai şi te întrebi de ce la ei se poate şi la noi nu, de ce suntem şi în această privinţă atat de diferiţi faţă de occidentali.

Atunci când sesizezi gravitatea problemei, tinzi să generalizezi şi să te gândeşti la cetele lui Eminescu de smintiţi şi de mișei şi la soluția propusă de el. Abordarea ar fi, evident, rudimentară şi greşită. Nu poţi recomanda unor pacienţi diferiţi acelaşi medicament în aceeași doză şi să anticipezi acelaşi tip de vindecare. În planul moralului, ca şi în problema medicală, există bolnavi şi nu boli.

Pentru început, ca într-un proces de psihanaliză, încerci să identifici cauza. Te uiți la anii de comunism şi observi că, după finalizarea galopului de procese politice început în 1949, românul de tip nou, comunist, era perfect, nu i se putea imputa moral nicio vină indiferent în ce ar fi constat aceasta. Acest lucru ar fi reprezentat o pângărire a idealului comunist, iar comunistul persoană publică trebuia să fie din punct de vedere moral pur ca o fată mare. Şi acest lucru era predat până la saturaţie în școli. Judecătorul, medicul, nomenclaturistul nu mai era el Ghiţă, Viorel sau Vasile, el era Judecătorul, Medicul, Politicianul, un fel de supraoameni care, evident, nu puteau fi evaluaţi moral de muritorul de rând. Niciun demers al lor nu trebuia justificat din punct de vedere moral. Omul de tip nou, comunistul, era considerat moralmente perfect.

În anii 90 era imposibil de realizat o schimbare atât de spectaculoasă în structura omului şi a mentalităţii şi probabil că nimeni nu prea avea timp în goana după bani să sesize astfel de nuanţe. Erau anii de descurcăreală şi nimeni nu prea avea timp să se gândească la principii, la consistenţă morală şi alte prostioare. Când te descurci şi ai învăţat codul social necesar acestei îndeletniciri, nu prea vrei să schimbi în structură societatea. Te-ar încurca fiindcă trebuie să schimbi şi tu tehnica de descurcăreală. Dacă repari maşinăria ai o problemă. Deci, în acest context, abilitatea de a se descurca a unora a jucat un rol important în menţinerea avariei morale despre care discutăm.

În anii 2000 inerţia şi obişnuinţa au pecetluit definitiv problema morală în România.

În opinia mea, soluţiile la această problemă acută a societăţii româneşti ar fi două. Prima ar fi înfiinţarea unei instanțe morale (utopic nu?), în care eu, cetăţean al ţării, să pot da în judecată, având la bază un cod moral, orice persoană publică, în faţa unui juriu format din membri ai societăţii civile şi care să hotărască dacă x sau y mai are competenţa morală să mă reprezinte, să mă înveţe, să mă judece, sa mă vindece sau, cel puţin, să fie expus oprobiului comunităţii. Asta ar însemna să găsim în societatea civilă repere morale care să poată avea autoritatea să dea verdicte atât de grele. Grea misiune.

Altă  soluţie, mai pragmatică şi posibil de realizat în condiţiile actualei legislaţii, ar trebui să o reprezinte şcoala de tip nou. Societatea românească ar trebui să producă oameni mai buni, mai bine cultivaţi, mai bine educaţi, cu studii mai bune. Criza învăţământului românesc este dată mai degrabă de lipsa calităţii actului de învăţământ decât de criza salarială. Când se va reuşi producerea unui tip uman mai bine educat, lucrurile s-ar putea schimba şi vom putea spera în oameni publici mai morali, mai demni.

 


Publicitate

2 Comentarii

  1. Mihaela Motoc spune:

    Un articol realist ce subliniaza calitatea si responsabilitatea persoanei pentru faptele intreprinse.Cat priveste moralitatea aceasta este legata de interesul plin de solicitudine pe care il depunem pentru a fauri o soarta mai buna pentru semenii nostri!

  2. I. G. spune:

    „Cu alte cuvinte are conştiinţa curată. Şi acest lucru tinde să devină probabil principala dezordine a societăţii româneşti.”
    O analiză profundă şi la subiect. Excepţional!

Postaţi un comentariu