Viața de student în lumea în care nu există „dumneavoastră”

Melisa Costinea urmează în prezent cursurile unui program masteral din cadrul University College London / Foto: Arhiva personală

Sunt tineri, ambiţioşi şi tobă de carte. Vorbim despre studenţii români de pe mapamond care au avut curajul şi perseverenţa de a-şi urma pasiunea pentru studiu şi visele în cele mai diferite puncte de pe glob. Transilvania Reporter îşi propune să vă prezinte săptămânal în cadrul campaniei „Români în amfiteatrele lumii” poveştile de viaţă, pasiunile şi realizările celor mai valoroşi şi premiaţi tineri români, care studiază la unele din cele mai prestigioase universităţi din lume sau care au ales să înveţe în locuri dintre cele mai surprinzătoare pentru a-şi lărgi orizontul şi experienţa de viaţă.

Problemele societății și arta filmului. Două domenii care nu par a avea foarte multe în comun, dar care pot deveni, prin studiu aprofundat și multă determinare, o carieră care să îmbine dorința de a-i ajuta pe cei din jur, cu pasiunea pentru expresivitatea imaginilor în mișcare. Melisa Costinea urmează în prezent cursurile unui program masteral din cadrul University College London, după ce anterior a plecat din Bistrița la University of Aberdeen.

Pasionată de film și cu o minte deschisă spre nou, Melisa a descoperit în Marea Britanie un sistem care beneficiază din plin de lipsa formalităților care inhibă dezvoltarea gândirii libere, dar mai ales de posibilitățile pe care le oferă un sistem educațional în care descoperirea planurilor de viitor este deschisă în permanență. Iar cu toate aceste resurse, tânăra bistrițeancă planuiește să transforme pasiunea pentru film într-un instrument cu care să ajute societatea, dar și țara din care a plecat, țară în care, spune ea cu optimism, au loc schimbări importante de mentalitate, pe care le descoperă la fiecare revenire acasă.

Melisa Costinea / Foto: Arhiva personală

– Ce anume te-a determinat să te îndrepți spre studii unviersitare în Scoția?

– Nu prea aveam idee legat de ce vreau să fac. Eram atrasă de arte și am făcut câteva filmulețe, lumea a fost încântată și mi s-a sugerat să încerc. Pentru că îmi plăceau filmele mi-am spus „de ce nu?”, dar nu aveam soluții în România, așa că am început să caut variante în Marea Britanie, unde am găsit această universitate care avea un program destul de bun. Mi-a plăcut cum arată, chiar dacă nu știam că e un oraș destul de mic și gri, la început cel puțin mi-a plăcut și orașul. Sinceră să fiu, nu prea am căutat variante în România. Nu prea știam pe cine să întreb. Cei mai mulți vor să fie avocați, medici, ingineri și au pe cine să întrebe. Eu, care voiam film, nu prea aveam pe cine. Știam că este facultatea din București foarte bună și de cea din Cluj, dar la București aveam nevoie de portofoliu, pe care nu aveam timp să îl fac, așa că a rămas Scoția.

– Cum au fost anii de facultate în Scoția?

– Ultimii doi ani au fost grei. În Scoția ai patru ani de facultate și în Anglia sunt trei. În primii doi ani, în Scoția, nu contează notele. Nu se iau în considerare la diplomă. Timp de doi ani iei cursuri și e foarte lejer. Dar în ultimii doi ani am avut de tras tare, iar asta, coroborat cu vremea urâtă de afară și cu orașul destul de gri, a făcut ca totul să fie mai dificil. Dar sunt fericită de alegere, per-total. Ce îmi place cel mai mult la acest sistem este flexibilitatea lui. Eu am luat cursuri de film, dar și limbi străine și sociologie. Am avut un adviser cu care te sfătuiești și pentru că am făcut voluntariat în România și sunt interesată de cauzele sociale legate de copii, am decis să mă îndrept si spre partea aceasta. Am strâns și bani pentru o astfel de cauză și aproape în glumă am decis să merg pe sociologie.

– Cum se înțelege sociologia cu filmul și ce ar putea ieși din acest „duo” pentru tine și pentru viitoarea ta carieră?

– Am descoperit că sociologia este cu totul altceva față de ce făcusem în liceu. Mi-a deschis mult ochii spre diferențele de clasă socială și mi-am dat seama că aici pot face mult. Arta și filmul îți permit să pui accentul pe o problemă, dar mi se pare că e într-un fel egoist, exprimându-ți doar ideea ta. Dar luptând pentru o cauză socială și încercând să ajuți oamenii, totul este diferit. Așa că acum lucrez pe un proiect care îmi permite să combin sociologia și filmul, ceva ce în România nu știu dacă poți face. E un avantaj, chiar dacă e mai mult de muncă, dar este un avantaj să știi mai multe din toate. Am decis să merg pe sociologie pentru că aș vrea să fac o diferență în domeniu. Țelul suprem este să fac filme și documentare sociale, dar pentru asta este nevoie de o echipă, de bani și de credibilitate, pe care momentan nu o am până când o să mă dezvolt, o să public studii sociologice și apoi sper să ajung și aici.

Mi-ar fi plăcut să simt mai mult scena culturală din România, cu care acum nu mă mai prea identific. În primii ani am simțit că m-am rupt de România pentru că îmi lipsea grupul de prieteni și suportul social. La fel ca în cazul școlii, mă simțeam între două lumii și totul a fost destul de bulversant. Acum însă simt că m-am stabilit aici, simt că din păcate m-am rupt puțin de România, dar nu am uitat și nu exclud posibilitatea de a mă întoarce într-o zi. Pentru artiști însă, în România, ofertele nu sunt foarte variate. Pe mine mă interesează educația și imigrația și mi-aș face teza de doctorat pe acest subiect, legat de modul în care integrarea imigranților afectează nivelul de educație în societatea din UK. Eu m-am simțit tot timpul privilegiată pentru că am avut acces la o astfel de educație, dar sunt unii care nu au această șansă.

– Ce te-a surprins cel mai mult la sistemul lor de învățământ?

-Primul lucru pe care l-am observat a fost relația dintre profesori și studenți, o relație foarte relaxată. Din anii de liceu și din ce auzeam de la colegii mai mari care studiau în țară, știam că profesorii sunt mici dumnezei pentru care trebuie să faci orice. În limba engleză nu există pronumele de politețe, nu există „dumneavoastră” iar asta ajută mult. Aici trimiți mail-uri informale profesorului și asta îți dă altă mentalitate. Te ajută să gândești liber. Eu nu suportam în liceu să mi se spună ce trebuie să fac și care e varianta corectă, fără să conteze părerea mea. Nu mi se părea normal să se calce peste tine. Aici ești încurajat să gândești.

– Cum a fost ziua în care s-a decis Brexit-ul?

– A fost ca o zi de înmormântare. Începusem chiar în acea zi un internship la o organizație care, printre altele, ajută studenții străini să se integreze și îi consiliază pe diverse probleme. Fix în acea zi au apărut rezultatele și la birou toți erau șocați. Sunau telefoanele non-stop și nimeni nu știa ce ar trebui făcut. Starea aceasta a durat luni bune și nici acum nu știe nimeni ce se întâmplă și care este planul. Este o confuzie totală. În primele luni era depresie, ba mai și ploua tot timpul. Au crescut în anumite zone și atacurile rasiste și am avut prieteni care spuneau că unii imigranți sunt trimiși acasă de alți cetățeni. Acum lucrurile s-au mai liniștit. Lumea este mult mai reticentă acum, după apariția lui Trump.  Londra este totuși un spațiu mult mai primitor decât restul UK-ului.

– Ce simți că s-a schimbat în țară de la plecare ta? Ce schimbări observi atunci când vii acasă?

– În primii ani după ce am plecat, exista o atitudine pasiv-agresivă față de cei care alegeau să plece în străinătate. Am avut interacțiuni cu oameni care îți spuneau că odată ce ai plecat nu mai ai voie să îți dai cu părerea față de ce se întâmplă în țară. După alegerile prezidențiale din 2014 și tot ce s-a întâmplat cu diaspora, am văzut o schimbare în modul în care suntem văzuți. Mulți au înțeles că noi nu am plecat pentru că urâm România sau că ne credem mai presus de ceilalți. Am plecat pentru că nu ne vedeam drumul în România, dar dorindu-ne să ne întoarcem și să ajutăm ca lucrurile, acasă, să meargă bine. Aici a ajutat mult social media. Oamenii au văzut ce se întâmplă peste tot în lume și din altă perspectivă față de cea a mass-media care manipulează.


Publicitate

Postaţi un comentariu