Zbor deasupra unei ţări de cuci

Avem cei mai mulţi copii abandonaţi din Europa. Statisticile indică între 40.000 şi 70.000 de copii abandonaţi, cărora li se adaugă alţi 300.000 care au fost lăsaţi singuri prin plecarea a peste trei milioane de persoane în străinătate.

O lege care a tre­cut prin Senat zilele tre­cute a răs­pândit instantaneu frica printre românii ple­caţi la muncă în străi­nătate, dar şi printre cei de acasă. Legea spu­ne că cei care pleacă din ţară şi-şi aban­do­nea­ză copiii, fără a-i lăsa în grija cuiva sau întrerup legătura cu ei, pot primi amenzi usturătoare şi chiar închisoare de la 5 la 10 ani. Dintr-odată, părinţi, bunici, autorităţi şi copii au decretat şi ei legea tăcerii: până când vor vedea în ce situaţie se află, dacă legea îi priveşte sau nu pe fiecare în parte, se feresc să mai spună un cuvânt despre drama despărţirii pe care o trăiesc de ani de zile. Întrebat unde sunt copii singuri acasă, inspectorul Dui­cu îmi citeşte o listă de sate care iese de pe foaia de hârtie. Dar epicentrul acestui fenomen pare a fi în Bistriţa unde aproape că n-a mai rămas picior de adult capabil de mun­că, de când s-au deschis graniţele Europei. Cam jumătate din satul lui Coşbuc, la fel şi în Nepos sau Salva, în Feldru sau Maieru, românii au lăsat casa, copiii, pă­rinţii, câmpurile şi au plecat.

Sunt ani buni de când îşi cresc fiii prin telefon, vin acasă doar o dată pe an, dar lună de lună trimit bani. Ei par a fi plecaţi într-o expediţie de unde cară provizii spre casă, iar căratul ăsta nu se mai opreşte.

 

„Când taţii ajung să-şi lase copiii de capul lor, iar fiii nu mai ţin cont de cuvintele lor, când educatorii tremură în faţa elevilor , când, în sfârşit, tinerii dispreţuiesc legile şi nu mai recunosc autoritatea, atunci este debutul tiraniei” (Platon)

Abandonul reprezintă, potrivit iniţiativei legislative, părăsirea copilului de către părinte sau reprezentantul legal, dezinteresându-se de acesta, mai mult de trei luni. Iniţiatorii precizează că prin dezinteres se înţelege încetarea imputabilă şi nejustificată a oricăror legături între părinţi sau reprezentantul legal şi copil şi stabilesc că nu este considerat abandon cazul în care copilul rămâne în grija unuia dintre părinţi.

„Potopul a venit noaptea, iar noi eram singuri. Toţi colegii noştri aveau părinţii lângă ei, să-i apere…” (elev din Târlişua). „Eu fug de acasă că aşa vreau. Mă bat că n-are cine să mă apere…” (elevă, clasa a VI-a). Sunt vorbele unor copii care trăiesc zilnic nevoia de a lua singuri decizii, de a găsi soluţii pentru ei, de a putea adormi seara fără lacrimi şi de a se ridica iar, a doua zi. „Nu ştiam ce au de dorm atât! Dormeau într-una, ne povesteşte doam­na preoteasă din Nepos despre cei trei copii din vecini, rămaşi singuri casă, cu ani în urmă. Mă duceam la ei să văd ce fac şi ei dormeau. Ori de foa­me, ori de urât. Poate că aşa mai uitau de dorul alor lor.”

Soţul ei, preotul Vasile, s-a dus într-o seară la casa copiiilor să vadă ce fac. Soba începuse deja să scoată fum. „Dacă nu mă duceam atunci, a doua zi îi găseam morţi în casă. Am fugit în sat am chemat ajutoare şi am curăţat în noaptea aia soba copiilor. Au fost ierni când n-au mai avut lemne. Le-am zis, veniţi şi luaţi de la mine. Veneau cu sania zi de zi şi luau cât le trebuia ca să facă focul. Nevasta-mea îi mai chema la masă, cu fata cea mică făcea lecţii, dar cel mai greu mi-a fost când a trebuit să ţin loc de tată şi să merg pentru ei la şcoală la Năsăud, la şedinţa cu părinţii. Băiatul cel mare era să dea de necaz. Se lăsase de tot de învăţat, chiulea, mergea acolo la un bar, era să rămână repetent din cauza matematicii. M-a sunat tata-său din Portugalia într-o seară şi zice: Părinte, salvează-mă, ai grijă de copilul meu cum ar fi al dumitale, că te-oi răsplăti într-o zi. I-am spus, nu aştept eu răsplată, e în ceruri, şi-oi face tot ce pot! Şi-aşa am făcut. Băiatul n-a rămas repetent, chiar a luat bacul în anul cel mai greu.” După patru ani de chin în care copiii sufereau acasă de frig şi foame, părinţii lor au venit definitiv acasă. Dar ei sunt printre puţinii oameni din sat care au ales copiii.

Ionuţ merge pe lângă bicicletă şi o conduce cu o mână. În cealaltă are un porumbel lovit. Opresc maşina şi merg spre el. Numai Dumnezeu ştie că a trebuit să ne întâlnim. Mulţi dintre copiii cu care am încercat să vorbesc erau băgaţi iute în casă de câte o bunică şi în urma lor se trântea poarta. Dar Ionuţ mergea alene pe lângă bicicletă, lui nu-i spunea nimeni ce să facă. Îl întreb ce are porumbelul. S-a izbit de o maşină îmi spune el. Mai are doi acasă şi când i-o întrema le dă drumul. Şi trei rândunici a avut, au intrat la el în casă, le-a prins şi ale lui au fost. După ce le-a „grijulit”, într-o zi cu soare le-a dat drumul. Îi plac păsările. Sunt neajutorate. Ionuţ are o privire caldă şi-un zâmbet timid. Unde sunt părinţii tăi? îl întreb. În Spania. Mama e la un restaurant în Medina şi tata e şofer pe tir. Au plecat demult? De când aveam trei săptămâni. Mă opresc şi mă uit la Ionuţ: Câţi ani ai acum? 14! Tac şi mai mergem o bucată de drum pe lângă bicicletă. Îţi e dor de ei? Nu. M-am obişnuit fără ei. Ţi-au spus când se vor întoarce? Când or face bani să gate casa asta! Şi-mi arată peste drum o clădire imensă cu etaj, cel puţin zece camere, cu intrare maiestuoasă, aflată în roşu. Acum el stă cu bunica, n-am văzut-o? Era pe câmp… Mai vorbim puţin despre şcoală, despre porumbei şi Ionuţ îmi indică drumul spre casa bătrânului director de şcoală, Emil Lazăr. Ştia unde stă şi că el cu elevii lui au cons­truit şcoala veche.

PAREREA SOCIOLOGULUI/ Mircea Miclea:

Dacă până acum, cea mai mare incidenţă a ratei depresiilor era în jurul vârstei de 27 de ani, acum a coborât la 14-16 ani. E foarte grav, iar proble­mele au devenit clinice. Eu fac ce pot, am făcut un soft de prevenţie a anxietăţii, care îi va putea ajuta cel puţin pe copiii care pot accesa internetul, dar acest lucru nu rezolvă problema. Trebuie să se conceapă programe de asistenţă psihologică la nivel naţional pentru că soluţia care se cere trebuie să fie la scara problemei. Iar problema este tot mai mare şi mai gravă.

Preotul Vasile din Nepos îmi povesteşte mai departe despre greutăţile oamenilor din satul său. Despre copiii din deal care nu mai văzuseră televizor până-n clasa V-a, despre cel căruia i-a ars casa într-o noapte şi au strâns bani să-i dea să şi-o repare, despre fondul de într-ajutorare când îţi moare un animal şi despre concursurile de la şcoală. Revine însă, obsedat şi el de copiii cu părinţii plecaţi.

„E un fenomen, e o dramă. Nu putem să ne facem că nu vedem. Când mă gândesc la ei mă cutremur. Fetiţele mele, dacă lipsesc două ore, o zăpăcesc pe femeie cu întrebări, unde-i tata, când vine, dar ei… Cum or putea zile în şir, ani la rând… Am la clasă un copil, pe-a şaptea. E aşa de liniştit, de sensibil, când intru în clasă, se uită la mine cu nişte ochi blânzi, ca la un tată şi eu înţeleg şi mă doare sufletul. L-au lăsat când avea trei săptămâni, până la 6 ani nici n-a ştiut că nu bunică-sa îi e mamă. Urma să vină maică-sa acasă prima dată, după 6 ani şi atunci i-au spus copilului. Copilul a plâns, a refuzat-o pe mamă, nu vroia să se ducă la ea… Vă daţi seama ce e în sufletul lui.? E un copil marcat pe viaţă!”

Îmi dau, pentru că în povestea preotului îl recunosc pe Ionuţ de care tocmai m-am despărţit. Şi ştiu că păsările lui sunt aripi pentru un suflet frânt.

„La şcoală e o mare problemă cu copiii care au părinţii plecaţi şi e vorba de cam jumătate dintre ei. Sunt mai irascibili, mai nervoşi, au un comportament ciudat, sunt fie mai agresivi, fie mai sensibili decât ceilalţi. Nu ascultă, au impresia că sunt de capul lor, puşi să facă lucruri de oameni mari, consideră că şi sunt oameni mari. Îmi e frică, îmi e frică cu adevărat de ce se poate întâmpla cu generaţiile fără părinţi. Eşti lângă ei şi nu poţi să rezolvi toate problemele lor, dar dacă nu eşti?!” explică preotul care este şi profesor de religie la şcoala cu vreo 250 de elevi, dar care nu are psiholog şcolar. Îi aduce cât poate de des la biserică, are grijă să nu rămână vreunul fără pâine sau fără lemne, dar nimic şi nimeni, nici bunicii, nici rudele, nici preotul şi nici măcar porumbeii nu pot umple un suflet de copil golit de plecarea părintelui.

Familia de dascăli Medena şi Emil Lazăr stau într-o casă dincolo de apă, lângă plopi, o casă cu stupi în curte. Îi găsim pe verandă, au o bibliotecă micuţă în spate şi o vază cu flori de câmp pe măsuţă. Au fost dascăli la şcoală câte 40 de ani fiecare. Domnul Emil era director când a ridicat şcoala împreună cu oamenii din sat şi cu elevii. Are etaj şi e frumoasă şi acum se învaţă în ea. Doamna Medena îmi spune ceva esenţial pentru înţelegerea lucrurilor: „când eram noi dascăli şi copiii făceau o năzbâtie, treceam în drum spre casă pe la porţile lor şi până seara părinţii aflau, fără excepţie. Între noi, părinţi şi scoală era o armonie. Acum dascălul nu are nici timp, nici cui să mai spună. Iar lucrurile nu se mai rezolvă niciodată.”

Doamna Medena a fost şocată să vadă, când a fost în vizită la colegele mai tinere, că acum elevii vorbesc şi chiar se plimbă prin clasă în timpul orei. Ba, mai mult, a auzit că unul dintre ei a încercat să o lovescă pe profesoara de geografie! Aşa ceva, pe vremea sa, era imposibil şi unde pui că au fost ani când avea 53 de elevi în clasă, dar nu s-a auzit musca! Secretul? „Secretul e în sufletul copilului. Dacă acolo e dezordine, şi-n viaţa lui e dezordine! Dacă în sufletul lui e dragoste şi el dă dragoste, dacă e ură, dă ură!”, explică doamna învăţătoare.

În satul lui George Coşbuc din fiecare casă e plecat cel puţin un om. Aproape 500 de persoane, ne spune domnul Vasile Vasile, secretarul primăriei, cam o mie ne spune un cetăţean din sat. De ani buni, să tot fie vreo zece, au luat drumul străinătăţii şi acum au început problemele. Aproape săptămânal vin actele de divorţ ale unor localnici plecaţi, săptămâna trecută numai au venit patru. Copiii pendulează între ţară şi străinătate, au fost cazuri când un frate a vrut să rămână în Spania şi altul nu. S-au despărţit şi ei, copiii. Cei mai mulţi sunt în grija bunicilor, iar când va intra în vigoare noua lege, asistentul social va trebui să verifice fiecare caz în parte.

„Le trimit bani, asta pot să vă spun, au de toate, şi ce n-au visat să aibă. Doar părinţi nu au. Dar poate că s-au şi învăţat fără ei!”, explică secretarul primăriei, om care vede de la etajul clădirii cum se ridică casele de beton ce umplu mica vale a Sălăuţei. Vede şi clădirea care va fi Centrul de zi pentru copii, dar care nu e gata, poate nici anul acesta.

Alina se uită în pământ când vorbeşte cu mine, nu e obişnuită să vorbească despre ce simte. Ea este un caz fericit în Coşbuc, ai ei s-au întors după doar trei ani de rătăciri. Sunt şase fraţi şi când au plecat i-au împărţit aşa: doi la mama tatălui, doi la mama mamei şi doi cu părinţii în Spania. Dar nu s-a putut. Nu era nimeni fericit, toţi sufereau după toţi. „Îmi era dor de ei toată ziua, nu doar seara. Când dormeam, mai uitam şi dacă îi visam, povesteam toată ziua…” Acum nu i-ar mai lăsa să plece pentru nimic în lume. Tatăl ei s-a angajat la lucrările de canalizare a comunei. Iar Ana, mama, se plânge că nu sunt locuri de muncă, dar nici nu zice că ar mai pleca de acasă. „De-aş mânca pământ, şi nu-mi mai las copiii!”

[stextbox id=”custom” caption=”Povestea părinţilor”]

Când eram studentă, am cunoscut un copil într-un orfelinat, pe Bobiţă. Era bolnav, cu handicap multiplu, dar l-am înfiat pentru că l-am iubit din prima clipă. A urmat tratamente şi şcoli speciale. Şi în ziua de astăzi fiul meu face naveta la liceu şi nu am cuvinte să vă spun cât de mândră sunt de el. În anul 2005 am născut o fetiţă, al doilea miracol al vieţii mele. După tăierile de salarii din urmă cu vreo doi ani , am rămas cu un salariu de 430 de lei, din care nu ne puteam descurca. Soţul meu a lucrat o perioadă, a fost dat afară, din nou a lucrat şi tot aşa. Locuinţa în care am stat a fost o locuinţă de la stat, locuinţă cu chirie, dar pentru că cel care a fost locatar înainte a avut datorii pe care noi a trebuit să le plătim, ne-am afundat tot mai mult şi am facut o mare prostie atunci când am luat credite şi astfel ne-am afundat de tot. Este de ajuns o singură decizie greşită ca să-ţi dai toată viaţa peste cap şi cum noi aveam tare multe de făcut şi resurse puţine am făcut greşeala şi acum suferim consecinţele. Când mi-am dat seama că, dacă rămân să lucrez pe salariul pe care îl aveam şi soţul meu urma să fie concediat, nu ne descurcăm, am hotărât să plec şi am ales Anglia, unde lucrez la un azil de bătrâni cu demenţă. După câteva luni am realizat că îndeplinesc condiţiile necesare pentru a-mi aduce soţul şi el este acum în Anglia, cu mine, dar vrem ca în cel mai scurt timp să ne aducem şi copiii. Ţinem legătura cu ei zilnic, prin internet şi mulţumesc lui Dumnezeu că există această posibilitate. În luna martie a acestui an am fost acasă, copiii mei au fost atât de fericiţi! Că de mine ce să vă mai spun… fiul meu m-a ţinut în braţe o oră şi a plâns în hohote. Am vrut să nu mă mai întorc în Anglia, dar ce să fac acasă? Să nu fiu în stare să le asigur pâinea în fiecare zi?

Elena Chiciudean, mamă, la lucru în Anglia
 [/stextbox]