Viața unui orfan: familia adoptivă de sub acoperișul orfelinatului

Dacă jucăriile sufletului unui copil sunt pierdute într-un amalgam de (re)sentimente, iar părinții, doar două nume iscălite într-un certificat de naștere, atunci se numește orfan?

La 140 de km de orașul Astana, capitala Kazahstanului,  s-a refugiat o casă ce de 20 de ani a devenit , , acasă” pentru copii abandonați, nu orfani. Casa de copii numărul 1 din Akkol este locul în care trăiesc 82 de copii. Duminica e ziua în care copiii sunt vizitați de grupuri de voluntari, care vor să le arate tainele unor meserii sau pur și simplu să le ofere o zi fericită. 27 de voluntari s-au trezit cu o oră înainte de răsăritul soarelui, au împărțit un autobuz  pe o distanță de 140 kilometri, din Astana până în Akkol, pentru a petrece o zi într-o altfel de copilărie. Majoritatea voluntarilor activează în cadrul Asociației  , , Astana Alumni”, o organizație ce dorește , , să le dea copiilor o undiță, nu un pește”, învățându-i cum să se joace cu ea. În Akkol, vântul sufla un pic mai rece și împrăștia același aer inodor de stepă. La ora 10, copiii își luaseră entuziasmul în brațe și își așteptau vizitatorii cu mâinile încrucișate, în unul dintre holurile lungi ale instituției.

1 kaza

, , Jucăriile” duse au fost împărțite pe trei ateliere: unul de dans, unul de hair-style și unul de fotografie. Alături de voluntarii asociației și de singura persoană prezentă care mă înțelegea și în limba română și în engleză, am mers în trei dintre cele 8 familii de copii pentru a le arăta o mică prezentare a unei bucățele numite România dintr-un continent numit Europa. Toate acestea se află la 5000 de kilometri de ei. Această distanță pare mai mult decât pot cuprinde în universul lor, însă prin povești gândite în română, spuse în engleză și traduse în rusă, distanța și timpul devin o copilărie.

Prima necunoscută este identificarea diferențelor trăsăturilor europene, față de cele cu care au fost crescuți, pe care le-au văzut atât în oglindă, dar și în jurul lor. După minute de ezitare, au început să pună întrebări, în limba rusă, dar și în limba engleză, atât cât le-a permis bagajul vocabularului pe care fiecare îl are în această limbă.

Chiar dacă toate cărțile pe care le primesc sunt scrise cu alfabet chirilic, iar vocile de la televizor sunt dublate în aceași rusă omniprezentă, câțiva dintre acești copii fredonează limba engleză, limbă pe care își doresc să o învețe în ciuda accesibilității limitate la resurse de orice fel.

Pentru ei am fost primele persoane , , străine” pe care le-au întâlnit. Am fost, poate, și dovada că lumea chiar e mare. Granițele și diferențele s-au sfărâmat, însă, în momentul în care am devenit compatrioți de dans și cântece.

6 kaza

La Akkol realitatea se schimbă în spatele fiecărei uși

Numesc , , familie” aripa din clădirea orfelinatului în care au parte de un mic adăpost, frați, surori și o mamă. Unii dintre ei sunt frați de sânge, alții doar de abandon; aici, iau naștere familii alcătuite din 10 copii și o , , mamă”, care le e alături cu dragoste și mustrări. Chiar dacă orfelinatul este doar unul, adăpostește 8 aripi diferite, ce de la un etaj la altul te poartă parcă prin mai multe vieți. Aici, fiecare copil are propria casă, familie și realitate. Pe scări, se întâlnesc asemenea vecinilor dintr-un bloc.

Din exterior orfelinatul pare o clădire mare, dar doar în interior afli cât este de cuprinzătoare de fapt. Atmosfera ce așteaptă în spatele ușii fiecărei familia, te face să uiți că te afli într-o casă de copii. Ordinea prezentă, delimitarea fiecărui pat și a fiecărei periuțe de dinți, păstrând totuși un întreg, mirosul de căldură ce mi-a amintit de propia-mi copilărie la bunici, m-au purtat dintr-un orfelinat, în mai multe case.

Împărțit în cameră de zi, unde au parteneri de joc un televizor și o bibliotecă, camera fetelor, camera băieților, băi și bucătărie, orfelinatul este realitatea ce îi trezește în fiecare dimineață și perna ce le ascultă visele, le înfundă râsetele și le asoarbe lacrimile. Este singura definiție reală a noțiunii de , , acasă” pe care o au.

, , De-a joaca”

Organizarea este una dintre noțiunile cu care au fost crescuți. Timpul și-l împart, astfel, între activitățiile casnice și școală, ce pentru primele clase este găzduită sub același acoperiș, la parter.  Nu  verbalizează foarte des , , de ce-ul”, chiar dacă ochii li se arată de multe ori nedumeriți. Șorțurile roz de bucătărie îi transformă în bucătari când vine ora mesei, iar școlile de vară i-au învățat despre BREAK dance. La fiecare săritură prin care sfidează legea gravitației, ochii , , mamei” devin brusc mai serios. Buzele însă nu i se mișcă. Se gândește, probabil, că trebuie să îi lase să experimenteze; chiar și duritatea podelei de lemn,  vânătăile și cucuiele.

Talentul, nu doar visele este un atribut al multora dintre ei. Atunci când dansează, pare că s-ar teleporta de pe covorul persan din camera de zi, luminată prin ferestrele mari de un soare alb, pe o scenă cu parchet lustruit și lumină de disco-ball.

, , Câte poze am voie să fac?”Atunci când pun mâna pe un aparat, cu grijă și pricepere fotografiază fiecare colțișor din casă, ca și cum văzut prin lentilele aparatului, devine un loc nou. Cu aparatul foto atârnat la gât fotografiază și fețele oamenilor care, preț de o duminică, au venit să se joace cu ei. După forma pe care le-o capătă mâinile atunci când cuprind aparatul, ai spune că acesta devine pentru ei, pe rând, element magic, jucărie, prieten.

Sunt atât de mari pe cît poți fi atunci cînd ai o vârstă formată din două cifre, prima fiind mereu 1. , , Câți ani ai?” , , Mâine e ziua mea”, îmi răspunde o fetiță cu un glas împovărat de aproape 13 ani, în care relația cu familia sa naturală este acea vizită, din când în când. Cei mai mulți dintre copiii adăpostiți în orfelinatul din Akkol au măcar unul dintre părinți, însă din cauza dependenței de alcool sau droguri, autoritățiile i-au destituit din drepturile părintești. Rămân părinți ocazional, atunci când îi vizitează și le duc câteva haine.

Chiar dacă realitatea încearcă uneori să le limiteze orizonturile, acești copii nu uită să-și dorească. , , Ce vrei să te faci atunci când crești mare?” , , Bucătăreasă, Jurnalistă, Avocată”, răspund timid, dar încrezătoare, trei surori de internat care se țin strâns de mâini. Picioarele le stau pe podeaua din sala de spectacole a orfelinatului, dar mobilitatea gândurilor le duce în viitorul în care vor fi oameni mari. După o scurtă pauză spre viitor se reîntorc la atelierul de dans.

Uneori joacă șah cu entuziasm de copil și minte agilă. Alteori pictează sub tutela unui pictor care locuiește sub același acoperiș vast și îi învață despre arta culorilor modelate din vârfuri de pensule.

La ora 17:30, s-au schimbat numere de telefon, promisiuni de revedere, îmbrățișări, pe cât de timide, pe atât de puternice și apoi ușa s-a deschis spre lumea de afară, lăsând în urmă o duminică de poveste.Soarta a decis că despărțirea a sosit prea devreme, poate de aceea autobuzul voluntarilor a deraiat în dreapta căminului, iar joaca s-a prelungit cu 2 ore. Am cinat în cantina orfelinatului- ceai cu pâine, unt și zahăr; desertul- biscuiți. Cumva, a fost cea mai delicioasă cină din ultimul timp, avea gust de copilărie.

Ultima ghidare

17 ani este vârsta care le dă buletinul de ieșit în lume, pentru a schimba adresa orfelinatului cu cea a unui cămin studențesc. În drumul acestor copii, universitatea este ultima stație pentru care primesc ajutor. După aceea rămân , , pe cont propriu”. Statisticile arată însă o realitate la fel de seacă precum stepa din țara lor natală- doar 10% dintre copii își găsesc un loc de muncă stabil, în timp ce restul rămân pe străzi și cad pradă acelorași dependențe precum părinții lor.

Cât despre mutarea într-o altă familie, aceasta este mai mult un gând decât un fapt: , , Numărul adopțiilor este unul foarte mic în comparație cu numărul copiilor orfani. Acest lucru se întâmplă mai ales din cauza vârstei pe care aceștia o au, media fiind între 10 și 17 ani, iar majoritatea celor dornici de a adopta un copil, își doresc unul de o vârstă mai fragedă”, spune Saya Kakim, membră a asociației Astana Alumni.

În stânga orfelinatului, îngrădit sub forma unui cerc, se găsește un patinoar. Kazahi fiind, copii practică acest sport cu iscusință și drag.  În față există un parc de gheață, în care statui sub forma personajelor Disney au acoperit albul zăpezii din care au luat naștere cu diverse culori. În clădire, holurile lungi trădează un colț lipsit de viață, o anticameră a abandonului, dar după ce au fost călcate de 2 ori, devin doar un labirint ce te poartă dintr-o familie în alta.

La întoarcere, drumul spre Astana pare mai lung. Afară este întuneric, vântul este încă neobosit, frigul își face mai bine loc prin blugi, iar gândurile-mi migrează prin trecut. La 22:40 ajung la propriu-mi cămin temporar, cu dor.

 

Postaţi un comentariu