Teatrul: istorie, evoluţie, sărbătoare

Ziua Mondială a Teatrului a fost creată în 1961 de către Institutul Internaţional de Teatru şi este, de atunci, sărbătorită anual în centrele institutului şi de comunitatea teatrală internaţională.

Teatrul este un limbaj universal, care uneşte culturi şi popoare. Este o formă de artă, este divertisment şi este educaţie, în acelaşi timp. Teatrul exprimă sentimente şi trăiri, ne poate face să zâmbim sau să plângem, ne pune pe gânduri şi ne transportă într-o altă lume, pe parcursul reprezentaţiei. Teatrul există încă din Antichitate, a avut o istorie lungă şi interesantă şi s-a dezvoltat împreună cu societatea.

Ziua Mondială a Teatrului a fost creată în 1961 de către Institutul Internaţional de Teatru şi este, de atunci, sărbătorită anual în centrele institutului şi de comunitatea teatrală internaţională.

Începuturile teatrului

Teatrul, aşa cum îl ştim noi astăzi, a apărut în Grecia, în secolul 5 î.e.n., fiind integrat ritualurilor religioase. Cuvântul „teatru” provine atât din limba greacă (“theatron”), şi din cea latină (“theatrum”), rădăcina comună fiind termenul “theao” – “a vedea”, “a asista”. Cuvântul desemna un loc de unde puteai să asişti la ceva, să vezi, să observi.

La început, „scena” era un simplu cerc pe iarbă, unde credincioşii dansau în jurul altarului lui Dionisos. Locul se afla la poalele unui deal sau a unei coline, astfel ca spectatorii, aflaţi pe deal, să poată vedea „spectacolul”.

Apoi a început construirea unor edificii destinate exclusiv spectacolelor de teatru, care includeau tribunele pentru spectatori (“theatron”), scena pe care evoluau actorii (“skene”), un spaţiu în faţa primului rând de spectatori, unde stătea “corul”, şi loja orchestrei (“logeion”), în care se mişcau actorii atunci când recitau sau aveau de susţinut monologuri.

Cum arătau „piesele” de teatru în acele vremuri? După cum spuneam, erau închinate lui Dionisos, divinitate ocrotitoare a viilor, livezilor şi ogoarelor roditoare – aşadar, scopul era ca zeul să fie îmbunat, ca să asigure recolte bogate. Spectacolele includeau cântăreţi cu măşti de ţap – „tragos”, în limba greacă, de unde şi termenul „tragedie”. Aceştia înfăţişau făpturi legendare, prieteni ai lui Dionisos. Exista şi un cor, condus de un „corifeu”, care cânta imnuri, între texte vorbite, despre viaţa zeului. Apoi, corul s-a împărţit în două părţi, fiecare cu al său corifeu. Au apărut şi replicile între cei doi conducători de cor şi astfel putem vorbi despre primii actori – care îl „jucau” pe Dionisos.

După apariţia amfiteatrelor, au urmat textele special scrise pentru actori şi cor şi primii „dramaturgi”. Primii autori de piese de teatru din Grecia Antică au scris tragedii şi comedii, iar unele texte au rămas până în zilele noastre pe scenele teatrelor. Cei mai cunoscuţi autori de tragedii au fost Eschil, Sofocle şi Euripide, iar cel mai important autor de comedii a fost Aristofan.

Cea mai veche tragedie,   al cărei text s-a păstrat,   se numeste “Perşii” şi îi aparţine lui Eschil (anul 472 î.e.n.),   iar cea mai veche comedie este a lui Aristofan,   “Norii” (427 î.e.n.) - care încă se mai joacă,   inclusiv în teatre greceşti reconstruite după modelul antic.

Cea mai veche tragedie, al cărei text s-a păstrat, se numeste “Perşii” şi îi aparţine lui Eschil (anul 472 î.e.n.), iar cea mai veche comedie este a lui Aristofan, “Norii” (427 î.e.n.) – care încă se mai joacă, inclusiv în teatre greceşti reconstruite după modelul antic.

Primii dramatorgi, apariţia actorilor

La început, în spectacole nu puteau juca decât bărbaţi sau băieţi – oricum, actorii purtau măşti, pentru ca publicul să vadă mai uşor despre ce personaj era vorba, chiar şi de la distanţă. Astfel erau sugerate mai simplu şi emoţiile, fiind desenate direct pe mască. Existau şi decoruri, executate pe sau din scânduri, puse în spatele scenei, sau pictate pe o pânză care se întindea în fundal.
Aristotel a descris pentru prima dată, în a sa „Ars Poetica” din secolul 4 î.e.n., cum arăta şi ce însemna teatrul în acele vremuri. El scria că teatrul îşi are originea în “ditiramb”, un imn religios, însoţit de dansuri ritualice, cântat de un grup de oameni, adică un cor, în cinstea lui Dionisos. În timpul sărbătorii închinate zeului, era organizat şi un concurs de “tragedii”, iar fiecare autor care dorea să participe era “sponsorizat” de un Mecena. Fiecare concurent trebuia să prezinte o “tetralogie”, cuprinzând trei tragedii şi o dramă satirică; toate cele patru piese erau jucate, succesiv, în aceeaşi zi. De aceea, un spectacol putea dura şi o zi întreagă. Spectatorii se aşezau comod şi aveau posibilitatea să cumpere mâncare şi vin, în timpul reprezentaţiilor.

Primele tragedii, cele mai simple, îi sunt atribuite lui Thespis, poet şi dramaturg al Antichităţii greceşti. Acesta a venit cu ideea, în anul 534 î.e.n., să adauge corului care intona “ditirambi” un actor, care interpreta toate rolurile şi care intra în dialog cu acel cor. Respectivul actor se numea “denommehupocrites”, adică “cel care dă replica” (protagonist).

După ce au apărut mai mulţi autori, acţiunea pieselor a început să se dezvolte şi să se complice. Definitorii pentru începuturile istoriei teatrului, Eschil, Sofocle şi Euripide au scris în secolele 5 şi 4 î.e.n. şi sunt recunoscuţi ca „părinţi ai tragediei”. Eschil a introdus un al doilea actor în piesă, iar Sofocle a ajuns la trei.

Tot din secolul 5 î.e.n.,   datează şi cel mai important edificiu destinat reprezentaţiilor teatrale – “Teatrul lui Dionysos”,   din Atena,   construit sub Acropole şi transformat,   ulterior,   în amfiteatru cu bănci de piatră în semicerc.

Tot din secolul 5 î.e.n., datează şi cel mai important edificiu destinat reprezentaţiilor teatrale – “Teatrul lui Dionysos”, din Atena, construit sub Acropole şi transformat, ulterior, în amfiteatru cu bănci de piatră în semicerc.

Renaşterea teatrului

Grecii aveau teatre construite în secolul 5 î.e.n., iar la Roma, primul teatru permanent a fost construit în anul 53 î.e.n., fiind similar cu cele greceşti. Romanii au fost primii care au folosit scaune pentru spectatori şi scena înălţată. După răspândirea creştinismului în Imperiul Roman, nu au mai fost construite teatre timp de 1.000 de ani – primul teatru modern a fost Teatro Farnese din Parma, construit în 1618 sau 1619.

Totuşi, teatrul s-a dezvoltat mult datorită romanilor, după cum arată relatările istoricilor. Teatrul Romei Antice este descris ca o formă de artă diversă şi înfloritoare, fiind organizate atât spectacole de teatru stradal la festivaluri, dans nud şi acrobaţii, cât şi spectacole „serioase”, unde erau puse în scenă comediile lui Plaut şi tragediile foarte stilate şi elaborate ale lui Seneca.

Teatrul european a revenit în forţă abia în perioada Renaşterii, după ce în Evul Mediu biserica nu tolera orice fel de „manifestare artistică”. În aşa-numita „epocă de aur renascentistă”, mari scriitori precum Miguel de Cervantes, Lope de Vega, Carlo Goldoni, considerat maestru al comediei, Calderon de la Barca, teatrul elizabethan, în frunte cu inegalabilul William Shakespeare, au redat teatrului strălucirea şi importanţa pe care le avea în Antichitate.

Italienii au construit primele săli de teatru ce semănau cu cele de astăzi în secolul 6. Iar în 1545 apare şi prima femeie actriţă recunoscută oficial, cu acte – se numea Marie Ferre şi a semnat un contract cu directorul Teatrului din Bourge (Franţa), prin care se angaja să urmeze trupa de teatru, timp de un an, peste tot unde trebuia să ţină spectacole, şi să joace în diferite roluri din comedii, farse, drame, în timp ce directorul teatrului se obliga să îi asigure hrana, loc de dormit şi să îi plătească 12 livre, pentru fiecare turneu. Înainte de aceasta, femeile apăreau în spectacole doar ca dansatoare sau ceva „decor”; reticenţa faţă de actriţe s-a păstrat încă mulţi ani, fiind de preferat ca rolurile principale, serioase, să fie interpretate de bărbaţi.

De la Commedia dellarte la teatrul absurd

Tot la sfârşitul Evului Mediu au început să apară actorii profesionişti, în Anglia şi Europa, iar suverani precum Richard al III-lea şi Henry al VII-lea au finanţat mici companii de actori profesionisti. Piesele lor erau jucate adesea în reşedinţele nobililor, care aveau săli potrivite pentru reprezentaţii.

Italia a inventat “Commedia dell’arte”, un fel de teatru bazat pe actori, fără să fie nevoie de multă recuzită şi decor – lucru care permitea trupelor să joace spectacole improvizate oriunde, oricând. Această formă de teatru a apărut pentru prima dată în Italia anilor 1560 şi a circulat, timp de secole, pe tot continentul.

Şi în Spania din timpul Renaşterii, teatrul era important pentru societate. Era susţinut cu mulţi bani, de cei bogaţi, iar spectacolele erau extrem de populare în societate.

În Anglia, după ce reprezentaţiile teatrale au fost interzise timp de 18 ani de către regimul puritan, redeschiderea teatrelor în 1660 au adus spectacole destul de explicite, uneori de-a dreptul vulgare.

Secolele următoare au transformat teatrul european, care a trecut prin neoclasicismul secolului 18, caracterizată de complexitatea jocului actoricesc şi a decorurilor, la spectacolele melodramatice şi romantice ale secolului 19, apoi la realismul şi naturalismul din secolul 20. Au urmat teatrul experimental şi mişcările moderniste şi postmoderniste, teatrul avangardist, expresionist sau absurd şi altele asemenea. Astăzi, avem spectacole reprezentative pentru fiecare dintre aceste epoci şi curente, fiecare lăsându-şi amprenta asupra teatrului, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi.

Şi, chiar dacă pare a fi lăsat în umbră de televiziune, cinematograf sau internet, teatrul va continua să existe, fiind o formă unică de artă, de exprimare prin intermediul artei.

Ziua Mondială a Teatrului

În 1961, la Viena, s-a hotărât că teatrul trebuie celebrat cum se cuvine, într-o zi numai a sa. Astfel a fost creată Ziua Mondială a Teatrului, stabilită de Institutul Internaţional de Teatru în cadrul Congresului Mondial din 1961, şi sărbătorită prima oară în 1962, la 27 martie – ziua în care se deschidea stagiunea Teatrului Naţiunilor, la Paris. De atunci, în fiecare an, la aceeaşi dată, comunitatea teatrală internaţională, artişti şi public deopotrivă, precum şi centrele naţionale din cele o sută de ţări membre ale Institutului Internaţional de Teatru, celebrează Ziua Mondială a Teatrului.

Institutul Internaţional de Teatru, înfiinţat în 1948 la iniţiativa UNESCO şi a unor personalităţi de seamă din domeniul teatrului, este cea mai importantă organizaţie internaţională neguvernamentală din domeniul artelor spectacolului, având relaţii oficiale de consultare şi asociere cu UNESCO. Acesta are ca scop declarat “să încurajeze schimburile internaţionale în domeniul cunoaşterii şi practicii artelor scenei, să stimuleze creaţia şi să lărgească cooperarea între oamenii de teatru, să sensibilizeze opinia publică pentru a lua în considerare rolul creaţiei artistice în domeniul dezvoltării, să adâncească înţelegerea reciprocă în vederea participării la întărirea Păcii şi Prieteniei între popoare, asociindu-se la apărarea idealurilor şi obiectivelor definite de UNESCO”.

Primul Mesaj Internaţional de Ziua Mondială a Teatrului a fost scris de Jean Cocteau (Franţa) în 1962. Alte personalităţi care au scris mesaje de Ziua Teatrului,   de-a lungul timpului,   sunt Arthur Miller,   Laurence Olivier,   Peter Brook,   Pablo Neruda,   Maurice Bejart,   Radu Beligan (1977) şi Eugen Ionescu (foto),   maestrul român al teatrului absurdului (1976).

Primul Mesaj Internaţional de Ziua Mondială a Teatrului a fost scris de Jean Cocteau (Franţa) în 1962. Alte personalităţi care au scris mesaje de Ziua Teatrului, de-a lungul timpului, sunt Arthur Miller, Laurence Olivier, Peter Brook, Pablo Neruda, Maurice Bejart, Radu Beligan (1977) şi Eugen Ionescu (foto), maestrul român al teatrului absurdului (1976).

În fiecare an, pe 27 martie, o personalitate recunoscută la nivel internaţional este invitată să transmită gândurile sale despre teatru. Mesajul este tradus apoi în peste 20 de limbi, citit spectatorilor înaintea reprezentaţiei din seara zilei de 27 martie, publicat în ziare şi reviste, difuzat la radio şi la televiziune. Primul Mesaj Internaţional de Ziua Mondială a Teatrului a fost scris de Jean Cocteau (Franţa) în 1962. Alte personalităţi care au scris mesaje de Ziua Teatrului, de-a lungul timpului, sunt Arthur Miller, Laurence Olivier, Peter Brook, Pablo Neruda, Maurice Bejart, Radu Beligan (1977) şi Eugen Ionescu (1976).

Mesajul internaţional din 2015 a fost semnat de regizorul polonez Krzysztof Warlikowski, unul dintre cei mai reprezentativi regizori europeni ai momentului.


Publicitate

Postaţi un comentariu