Neştiuta poveste a baronului din Sînpaul

Castelul din Sînpaul

Povestea începe oarecum circular, în satul ardelenesc, apoi se ridică pe alt nivel şi spirala ajunge de unde a plecat, doar că locul nu mai e acelaşi. Oamenii îţi vor spune că istoria lor s-a adunat cândva ca un înveliş de cocon în jurul câte unui castel nobiliar, că după ce a trecut războiul, castelul a devenit ceva mai puţin important, s-a transformat în şcoală, iar după revoluţie, toată povestea asta cu trecutul aristocrat şi castelul a rămas în afara vieţii satului. L-au părăsit şi l-au uitat. Când şi-au amintit de el şi s-au gândit că ar fi putut fi un punct de atracţie turistică şi le-ar fi adus un câştig, s-au întors să-l vadă, dar castelul nu mai era decât o ruină. Iar povestea abia de aici începe.

Conacul din Sînpaul este mai puţin cunoscut decât altele. A rămas un fel de frate mai de la ţară al castelelor din Cluj. În Evul Mediu satul era preponderent maghiar, aparţinând familiei Mikola, apoi domeniului latifundiar Almaş. După anul 1600 este populat mai mult de români. Nu găsim istoria castelului în niciun tratat de specialitate, poveştile au circulat doar din om în om. S-ar părea că sunt legături între proprietarii acestui conac şi cel de la Coplean, dar nu este sigur. Adesea s-a făcut confuzia cu castelul din localitatea cu acelaşi nume din Mureş. Dacă încerci să afli ceva despre conacul de la Mihăieşti (Sînpaul) descoperi că povestea de viaţă a baronului Bondi care locuia la castelul-conac este mai vie în mintea oamenilor decât istoria clădirii. Ea a trecut în epocă drept o poveste de dragoste şi război, tragică şi tulburătoare.

Doamna Ileana trebuia să vegheze somnul de amiaz al copilului. Dar dacă o întrebăm despre castel, tresare şi cu faţa plină de lumina amintirilor ne povesteşte. „ E… Ce frumos, acolo am învăţat carte! A fost şcoală, şi ce şcoală frumoasă! Avea peste zece odăi, scări de marmură, ferestre la etaj de vedeai până departe. Veneau copiii de pe toate satele, că aveam un fel de internat pentru ei, nu trebuia să plece acasă, mai ales iarna. Aveam şi bucătăreasă. Era frumos. Noi eram copii, vă daţi seama ce impresionaţi eram de cum arăta castelul şi că puteam să ne plimbăm prin el. Foarte frumos… Era cea mai frumoasă clădire de pe valea asta. Încăpeam toţi, toate clasele. La început, pe timpul comuniştilor a fost aşa cum v-am zis, şcoală. Apoi l-au folosit ca depozit de cereale şi atunci a început să se prăpădească. Cum să faci depozit dintr-un castel?” Femeia rămâne o clipă în drum priveşte la ce-a mai rămas. Ca într-o oglindă, se vede din spate. „Uitaţi la căminul cultural ce rău arată. De ce nu l-or fi făcut ca lumea, nu ştiu. Cum puteau oamenii de atunci să facă ce-au făcut grofii ăştia şi noi facem ce vedeţi?” Iar căminul cultural, o clădire banală, gri, şi ea boţită, pare oglinda din faţă. Prezentul.

Fotografia mai trăieşte. Îl căutăm pe cantor, cel mai bătrân om din sat şi mai ştiutor în de-ale castelului. Dar nu-l găsim. E la cules de fasole, în câmp. Ne primeşte bătrâna lui. O femeie straşnică, vioaie şi darul povestitului. Deschide o cutie în care fusese ciocolată, plină cu fotografii vechi. Printre pozele copiilor, poze de la nuntă, e şi o fotografie galbenă cu groful de la Castel. Se uită la ea şi spune: „Tatăl soacrei mele a lucrat acolo, a fost vizitiu pe trăsura grofului. A murit într-o iarnă când adăpa caii, acolo jos, la puţ. Nu ştim ce-o păţit. Soacră-mea a rămas de copilă la curtea grofului, muncea la ei. Au avut grijă de ea, erau nişte domni. I-au dat tot ce i-a trebuit, haine, mâncare, casă. Erau oameni faini. Deştepţi şi cu dare de mână. Nu puteai să nu-i respecţi. Oamenii îi iubeau. Nu luau bir şi te ajutau când le cereai ceva. Nu ei erau asupritorii. Alţii, mai de sus. Nu oamenii fac ce fac, ci ăia care-i conduc. Noi ştim că suntem ai locului. Uitaţi aici în poză, când au făcut o serbare. Serbarea monumentului, aşa-i zicea. Am fost şi eu la ea. Aveau steaguri ungureşti, le vedeţi? Iar aiştia doi sunt jăndarmii, aista era guvernatorul de atunci, cum ar veni. Aista e barunul Bondi, stăpânul de la castel. Era bărbat frumos. În spate e doctorul, apoi primarele, ăla mai mic era învăţătorul. Ăla-i părintele şi pe stânga sunt doamnele lor. Doamna domnului nu e aici. Era frumoasă! O femeie blondă, se îmbrăca frumos, ca o regină. Erau o pereche cum azi vezi numai în filme. În timpul războilui, pe sfârşite, s-au împrăştiat toţi. Pe el l-au prins nemţii. L-au împuşcat şi i-au luat lucrurile cu care plecase. Doamna lui atunci o bolânzât. L-o iubit mult. De atunci se prăpădeşte tot aici. Castelul era cum ar veni, satul nostru de altădată. Acum l-o cumpărat un italian. O dat 475 de milioane cum ar veni, păntru el. Dumnezău ştie ce-a avut în cap că acum l-a lăsat să se prăbuşească de tot. De mai bine de trei ani n-a mai dat pe aici. S-o alege praful de tot!.”

Viaţa castelanilor. Lelea Jena locuieşte lângă castelul-conac-ruină. S-a născut cu ochii pe el şi aşa o să şi moară. A uitat să „sloboadă” găinile de dimineaţă şi nepoţii ei, băieţi tineri, râd de uitarea bătrânei: Ce să ştie bunica despre castel când o uitat găinile neslobozite? (Dar parcă au habar nepoţii despre cămările minţii unui om? Ştiu ei că ce a fost mai frumos, mai altfel, rămâne ferecat în cea mai scumpă cămară a sufletului unui om? )

Bătrâna se sprijină în toiage şi cu ochii sterşi îndreptaţi spre turnurile şubrede începe să povestescă spre uimirea tuturor. „O splendoare era aici, flori şi iară flori. Baroniţa iubea florile. Era ca un rai. O scară cobora în parc. El era mândru, un bărbat cum nu mai vezi. Ea era frumoasă. Mai fusese căsătorită. Divorţase pentru el. Lui îi plăcea să călărească. Umbla călare tătă zâua. Şi ea, dar mergea numai pe-o parte a calului. Purta rochii de dantelă şi pălării. Aveau biblioteci multe, lemnărie frumoasă şi pânzeturi pe păreţi. Aveau piscină, cai, oi, vite, pământuri şi maşină. …Argaţi, grădinari, bucătărese şi tăt felul de servitorime. Când se anunţau că vin de la oraş era agitaţie mare. Aveau şi patru câini. Bundaş, Rex, Toki şi Bubi. Tare dragi le erau câinii. Trăiau din făbricile de la Cluj. Aveau fabrică de chibrite şi încă una.”

Arată cu mâna spre castel: „Acolo era turnul baroniţei” şi ne arată lelea Jena o cornişă dezgolită. „Zboară ciripurile de câte ori bate vântul, se scuză bătrâna pentru cum arată camera baroniţei. Acolo avea două oglinzi. Într-una se vedea din faţă şi-ntruna din spate. Ca să se facă frumoasă se uita cum arată şi din faţă şi din spate. Dar ea era baroniţă!” Ne uităm cu toţii la castel şi înţelegem. Ca să fii om complet, e bine să te uiţi la tine şi din faţă şi din spate. Abia atunci şti exact cine eşti tu, între trecut şi viitor.

În timpul războiului, pe sfârşite, s-au împrăştiat toţi. Pe el l-au prins nemţii. L-au împuşcat şi i-au luat lucrurile cu care plecase. Doamna lui atunci o bolunzât. L-o iubit mult. De atunci se prăpădeşte tot aici. Castelul era, cum ar veni, satul nostru de altădată, Rozalia din Sînpaul.

Cătălin se joacă printre ruine, el are 12 ani. Îi place castelul aşa cum e, „o nenorocire”!. L-a urmărit în toţi anii copilăriei lui, ca pe un bătrân al casei, care se prăbuşeşte încet-încet.. Acum ştie cu fiecare anotimp cât a mai pierdut castelul din putere. „Astă iarnă, când au fost troienele alea mari, grinzile putrede n-au rezistat la atâta zăpadă şi s-a prăbuşit acoperişul. Apoi, s-au dus ţiganii de pe uliţă şi au cărat ciripurile ca să-şi facă ei adăpost. Au dărâmat şi zidul ăsta, vedeţi? şi au luat cărămizile. N-ar fi trebuit lăsat aşa, data viitoare când mai veniţi o să fie doar un morman de pietre, să vedeţi!” Deşi e doar un copil, Cătălin crede că ar trebui renovat castelul. De ce? „Pentru că era frumos, nu cum se fac acum!”

Preotul, femeile, copiii dar şi bărbaţii îşi amintesc acum de castelul baronului Bondi cu regret. Îşi amintesc de el pentru că era şcoala lor dar şi pentru că serile se plimbau pe lângă copacii ciudaţi aduşi de baroni, nu se ştie unde şi plantaţi în satul lor. Mai sunt doar doi pe-o parte şi trei în jos, spre vale. Dar aici era o grădină bortanică, mai ceva ca la Cluj, îşi aduce aminte domnul Viorel şi el fost elev al şcolii din castel. „Era frumos, o construcţie cum rar vezi. Vreo zece camere cu scara interioară, o frumuseţe de clădire. Învăţai ceva şi din locul ăla, era şi o şcoală pentru frumos. Nu vedeţi ce case facem acum? Satul nostru ar fi putut profita de castelul ăsta, dar ne-am împotmolit în tranzacţii cu nişte italieni, ăia au lăsat totul baltă şi acum aproape că nu se mai poate face nimic pentru el”.


Publicitate

Postaţi un comentariu