Geniul neliniştit: Leonardo Da Vinci

Cina cea de Taină, Mânăstirea Santa Maria delle Grazie, Milano: una din cele mai cunoscute opere de artă religioasă din istorie

Poate că noi îl ştim mai ales ca pictor al Giocondei, însă Leonardo Da Vinci a fost mult mai mult: a fost un vizionar, pictor, desenator, sculptor, arhitect şi inginer de geniu, inventator şi cartograf, de o inteligenţă ce îl situa cu mult înaintea timpului său. A rămas una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale istoriei; datorită faptului că s-a interesat de toate laturile cunoaşterii, el a lăsat posterităţii opere de mare valoare în domeniul artei, dar şi schiţe ale unor tehnologii ce îi demonstrau viziunea aparte asupra viitorului. A realizat studii de anatomie, botanică, geologie, a fost un spirit universalist, cu o curiozitate nemaiîntâlnită până atunci şi o imaginaţie fără precedent în istorie – considerat, pe drept, ”arhetipul spiritului renascentist”.

Singurul mare defect, dacă putem să-i spunem aşa, al acestui geniu universal era că trăia, parcă, într-o veşnică nelinişte, ca şi cum ar fi vrut să facă prea multe lucruri, având prea multe idei. Rezultatul a fost că cele mai multe dintre proiectele sale, geniale de altfel, au rămas neterminate.

 Leonardo da Vinci,   portret de Francesco Melzi


Leonardo da Vinci, portret de Francesco Melzi

Primii ani de viaţă

S-a născut pe 15 aprilie 1452 în orăşelul Vinci, din provincia italiană Florenţa. De aici îi vine şi numele: Leonardo di ser Piero da Vinci – după cel al tatălui, Piero, şi după locul naşterii. Leonardo a fost  fiul nelegitim al lui Messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, un bogat notar florentin, şi al unei ţărănci pe nume Caterina – care, după alte surse, ar fi fost o sclavă. Cert este că mama l-a crescut până la vârsta de 4-5 ani, după care l-a preluat tatăl, care între timp se căsătorise, dar nu avusese copii şi îşi pierduse tânăra soţie, decedată prematur. Leonardo a crescut, deci, pe moşia tatălui său şi a primit o  educaţie obişnuită pentru copiii din familiile înstărite de atunci: scris, citit, latină, geometrie şi matematică. Ulterior, tatăl s-a recăsătorit şi a mai avut şase copii.

Cei din jur au recunoscut talentul tânărului Leonardo, astfel că, în 1466, pe când avea 14 ani, acesta a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione, cunoscut sub numele de Verrocchio, al cărui atelier era renumit în toată Florenţa. Acolo a deprins tehnicile desenului, ale modelării artistice, tehnicile picturii în ulei şi tempera, căpătând cunoştinţele de bază necesare unui artist şi fiind totodată iniţiat în tainele metalurgiei şi prelucrării metalelor, chimiei, mecanicii şi tâmplăriei.

În 1472 a fost primit în breasla pictorilor din Florenţa, iar tatăl său i-a oferit posibilitatea de a avea propriul atelier, însă a decis să rămână în atelierul maestrului său pentru încă cinci ani. Abia apoi a început să lucreze ca artist independent în Florenţa, ocupaţie care a durat până în 1481. Din această perioadă au rămas nenumărate schiţe în creion şi peniţă, printre care şi multe desene tehnice, spre exemplu pompe, arme de război sau dispozitive mecanice,   care dovedesc faptul că, în ciuda tinereţii sale, avea deja cunoştinţe temeinice şi preocupări pentru chestiuni tehnice.

„Pictor şi inginer al ducelui

În 1482 a primit două comenzi mari, pentru a picta „Adoraţia magilor”, pentru mănăstirea San Donato a Scopeto, şi o pictură pentru altarul capelei Sf. Bernard din Palazzo della Signoria.  Nu le-a terminat, acestea rămânând neîncepute sau abandonate – o soartă pe care, din păcate, au avut-o majoritatea proiectelor sale – şi a plecat la Milano, unde fusese chemat să intre în slujba ducelui Lodovico Sforza. Avea 30 de ani, iar pe următorii 17 i-a petrecut la Milano, până la prăbuşirea guvernării lui Lodovico, în 1499. Figura în administraţia regală drept  ”pictor et ingeniarius ducalis”  (pictor şi inginer al ducelui).  Era mai mult decât atât: picta şi organiza balurile regale, oferea consiliere în domeniul arhitecturii, fortificaţiilor şi problemelor militare, dar şi ca inginer pe probleme de hidraulică şi mecanică. Era apreciat şi îndrăgit, datorită educaţiei, a firii blânde şi a manierelor alese.

Aceşti 17 ani la Milano au fost fructuoşi, Leonardo reuşind să finalizeze şase lucrări. Între acestea s-au numărat ”Fecioara între stânci”, realizată în perioada 1483 – 1486, dar şi una dintre cele mai faimoase opere ale sale, impunătoarea pictură pe perete ”Cina cea de Taină” (1495–1498, ) în refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie. Notabilă este şi pictura decorativă pe tavan (1498) realizată pentru Sala delle Asse a castelului Sforzesco din Milano.

În paralel, 12 din cei 17 ani au fost dedicaţi unui proiect măreţ, care nu a fost terminat: o monumentală statuie ecvestră ridicată în cinstea lui Francesco Sforza, întemeietorul dinastiei Sforza. A fost realizat modelul din lut al calului, s-au făcut pregătiri pentru turnarea colosului ce urma să măsoare cinci metri înălţime. Însă, din cauza apropierii celui de-al doilea război italian, metalul destinat lucrării a fost folosit pentru tunuri, iar proiectul a fost sistat. După căderea lui Lodovico în 1499 a dispărut cu totul şansa de a fi pusă în aplicare cea mai grandioasă idee pentru un monument în secolul 15 – pentru că modelul de lut depăşea ca proporţii singurele două mari statui ecvestre ale Renaşterii, statuia lui Gattamelata din Padova, realizată de Donatello şi statuia lui Bartolomeo Colleoni din Veneţia, realizată de Verrocchio.

Primele hărţi, bazele cartografiei moderne

După ce Sforza a fost răsturnat de la putere, Leonardo da Vinci, împreună cu Salai, asistentul său, s-au refugiat la Veneţia; acolo a fost angajat ca arhitect militar şi inginer, pentru a dezvolta sistemul de apărare al oraşului contra unui atac naval.

În anul 1500 s-a întors la Florenţa, fiind primit de călugării de la mânăstirea Santissima Annunziata, care le-au oferit un atelier de lucru. Acolo, scrie Vasari, Leonardo Da Vinci a creat macheta “Fecioarei cu Pruncul” şi “Sf. Ana şi Sf. Ioan Botezătorul”, o lucrare care a stârnit o admiraţie nemărginită. Atelierul a fost redescoperit în 2005, în timpul restaurării aripii în care funcţionase timp de mai mulţi ani departamentul de hărţi militare.

În 1502, Leonardo s-a mutat la Cesena, intrând în serviciul lui Cesare Borgia, fiul papei Alexandru VI, în calitate de arhitect militar şi inginer. La curtea lui Cezare Borgia îl întâlneşte şi pe Niccolò Machiavelli, trimis de Florenţa ca observator politic. În perioada următoare a călătorit de-a lungul şi de-a latul Italiei, împreună cu Borgia, şi a creat planurile oraşelor şi hărţi topografice, realizând primii paşi în ceea ce va deveni cartografia modernă. Hărţile erau ceva extrem de rar în acea epocă, iar cele realizate de Leonardo aveau o nouă concepţie.

Artistul a revenit la Florenţa în 18 octombrie 1503, unde, după o absenţă îndelungată, a fost primit cu entuziasm şi cinstit drept cetăţean de onoare al oraşului. În acelaşi an a primit comanda pentru o frescă în sala de consiliu de la Palazzo Vecchio din Florenţa, o scenă istorică de proporţii monumentale: 7 pe 17 metri, de două ori dimensiunile lucrării “Cina cea de taină”. A lucrat timp de trei ani la “Bătălia de la Anghiari”, dar pictura a rămas neterminată. În aceşti ani a pictat şi celebra “Mona Lisa” (circa 1503–1506).

Istoria Giocondei

Cina cea de Taină (1495–1498) şi Mona Lisa (cca 1503–1506) sunt printre cele mai cunoscute şi totodată impozante picturi ale Renaşterii. Mona Lisa este,   cu siguranţă,   cea mai renumită pictură din lume – poate fi văzută la Muzeul Luvru,   în Paris.

Cina cea de Taină (1495–1498) şi Mona Lisa (cca 1503–1506) sunt printre cele mai cunoscute şi totodată impozante picturi ale Renaşterii. Mona Lisa este, cu siguranţă, cea mai renumită pictură din lume – poate fi văzută la Muzeul Luvru, în Paris.

Tot Giorgio Vasari a scris şi despre Mona Lisa (pe care tot el a numit-o), că a fost pictată în anii 1503-1506; Leonardo Da Vinci nu a scris data, nici numele, nici măcar nu a semnat-o.

Pictura este mică, doar 77 x 53 centimetri, a fost pictată în culori destul de sumbre, pe lemn de plop. Şi totuşi, este cea mai celebră, dar şi cea mai controversată, pictură din lume.

Generaţii întregi de istorici au emis nenumărate teorii în ceea ce priveşte identitatea femeii, iar generaţii întregi de cercetători şi specialişti din diverse domenii au încercat să îi descifreze zâmbetul.

Cele mai multe voci au căzut de acord că în tabloul lui Leonardo este înfăţişată soţia unui comerciant florentin, Lisa Gherardini. Mona este o prescurtare de la “madonna” şi înseamnă, pur şi simplu, “doamnă”. Negustorul florentin era înstărit şi se numea Francesco del Giocondo, potrivit unui manuscris descoperit în biblioteca universităţii germane din Heidelberg. Acolo s-au descoperit câteva note, scrise în octombrie 1503, pe marginile unei cărţi foarte vechi ce aparţinuse unui prieten al lui Da Vinci – funcţionarul florentin Agostino Vespucci, care a scris că Leonardo lucra la trei picturi, între care un portret al Lisei del Giocondo.

Potrivit lui Giorgio Vasari, pictura nu a ajuns la cel care o comandase, căci Leonardo nu s-a despărţit niciodată de pictura sa. Tabloul a rămas în posesia lui Salai după decesul artistului, apoi a ajuns la Francesco Melzi, ultimul dintre elevii lui Leonardo, prin intermediul căruia va ajunge în Franţa.

În anul 1625, pictura se afla la Fontainebleau, unde un anume Cassiano dal Pozzo, făcând un inventar al picturilor casei regale, numeşte portretul “Gioconda” – aşa cum este el cunoscut in Franta. Tabloul a fost preţuit în timpul lui Ludovic al 14-lea, fiind expus la Versailles. După Revoluţia Franceză a fost expus la Luvru, apoi a ajuns în dormitorul lui Napoleon Bonaparte.

Din anul 1804 a fost expus în noul muzeu Luvru. În 1911, după un furt celebru, urmărit cu sufletul la gură de lumea întreagă, Gioconda a dispărut, fiind recuperată după doi ani. Astăzi, tabloul poate fi admirat la Luvru, unde s-a întors după cel de-al Doilea Război Mondial.

Sfârşitul

În 1506, Leonardo s-a întors la Milano, apoi şi-a petrecut mult timp la Vatican, în perioada 1513-1516, în timpul papei Leon X.

În octombrie 1515, regele Francisc I al Franţei a recapturat oraşul Milano, iar în 19 decembrie arhivele arată că Leonardo a fost prezent la întâlnirea dintre Francisc I şi Papa Leon X, care a avut loc la Bologna. În 1516 a intrat în serviciul lui Francisc I, sub înalta protecţie a acestuia, fiindu-i dată o locuinţă în Clos Lucé (Cloux), azi devenită muzeu, lângă reşedinţa regală Château d’Amboise. Aici şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, însoţit de ucenicul său, Francesco Melzi, având alocată şi o pensie generoasă.

Ultimii ani ai artistului au fost marcaţi de boală şi de depresie, pe măsură ce înţelegea că I se apropie sfârşitul. Între cei care l-au vizitat s-a aflat şi Don Antonio de Beatis, secretarul cardinalului de Aragon, care a notat detalii despre întâlnire, menţionând inclusiv că a văzut tabloul cu Gioconda, rezemat de perete în atelierul lui Leonardo, alături de ”Sfântul Ioan Botezătorul” şi ”Fecioara cu Pruncul şi Sf Ana”; de asemenea, a descris imensa colecţie de desene anatomice a lui Leonardo şi planurile ambiţioase ale maestrului de a scrie cel puţin trei cărţi de studii ştiinţifice. “Leonardo a scris şi un mare număr de volume despre natura apelor, despre diferite maşinării, despre alte subiecte pe care ni le-a arătat. Toate aceste cărţi, scrise în italiană, vor fi o sursă de plăcere şi câştig atunci când vor apărea”, nota acesta. Din păcate, cam toate lucrările maestrului au rămas în tancuri neorganizate, în manuscrise şi însemnări neordonate.

Leonardo da Vinci s-a stins din viaţă la Clos Lucé, pe 2 mai 1519, în braţele regelui Francisc, potrivit legendei. El şi-a împărţit averea, prin testament, între fraţii vitregi, prieteni şi servitori; i-a lăsat secretarului său, Francesco Melzi, majoritatea bunurilor sale – manuscrisele, tablourile şi alte obiecte personale.

Studiu de maşină zburătoare,   1488

Studiu de maşină zburătoare, 1488

 

Inventatorul Leonardo Da Vinci

Încă din timpul vieţii, Leonardo da Vinci a fost considerat unul din cei mai mari ingineri ai timpului său. Notele sale includ o mulţime de invenţii, unele inutile sau fanteziste, precum un instrument muzical (viola organista), un cavaler mecanic (robot) şi un tun cu abur, dar şi altele utile, precum pompe hidraulice, mecanisme cu clichet reversibile şi proiectile de mortier.

În 1502, Leonardo da Vinci a desenat un pod suspendat, parte a unui proiect mai amplu pentru sultanul Baiazid al II-lea, podul fiind destinat să traverseze intrarea în Bosfor. Proiectul a fost respins, fiind considerat irealizabil. Planul său a fost însă adus la viaţă în 2001, atunci când podul Vebjørn Sand Da Vinci Project a fost realizat în Norvegia, fiind bazat pe ideea sa.

Un domeniul care l-a fascinat toată viaţa pe Leonardo a fost zborul – a studiat zborul păsărilor şi a scris mai multe studii pe această temă. A conceput şi diverse aparate care ar fi ajutat omul să zboare, printre care una cu aripi batante (ornitopter) şi o maşină de zburat cu aripă rotativă (helicopter), ba chiar şi o paraşută. În zilele noastre au fost aduse la viaţă unele dintre ideile sale, fiind realizate cu mijloacele acelei epoci şi testate cu succes. Astfel s-a dovedit că multe din proiectele lui Leonardo erau fezabile.


Publicitate

Postaţi un comentariu