Deltă la Cluj, un loc misterios şi ameninţat

În văioagele Fizeşului, undeva la doar 40 de kilometri de Cluj, s-au adunat în smârcurile mlaştinilor 10 mii de ani de viaţă. Numai Dumnezeu ştie cum a ales ca în locul acesta deluros să se formeze cel mai întins stufăriş de baltă, după Delta Dunării.

De la sfârşitul erei glaciare, acolo se ascunde unul din izvoarele primordiale ale vieţii: sute de specii de păsări, de insecte şi plante care îmbogăţesc lumea. Unele extrem de rare. Dar într-o singură noapte flăcările au mistuit stuf şi păduri şi au pus capăt unui lung travaliu în care viaţa ieşea din burta pământului, nestingherită.  Locurile acelea, mai mult necunoscute omului decât cunoscute, un fel de cuibar primordial protejat de mlaştină şi sălbăticie, riscă să devină acum un pământ sterp dacă acolo nu mai ajung apele de pe versanţii dealurilor, dar ajung flăcările puse de mâna omului.  600 de hectare de stufăriş, pădure, stepă. Din care, 300 au ars în câteva zile şi nopţi la începutul acestei veri.

Sunt 12 cercetători care scormonesc mlaştina, caută secretele ei şi fac un plan de dezvoltare durabilă a rezervaţiei, un plan bazat pe trezirea interesului comunităţii locale pentru valoarea locului şi potenţarea lui în viitor. Sunt două organizaţii neguvernamentale care au în custodie rezervaţia şi-n primăvara aceasta au făcut un proiect pentru a accesa fonduri europene, iar de la 1 iulie s-a semnat contractul pentru 500 de mii de euro

Pământ şi atât. Cât vezi cu ochii. Dar ceva anume face ca el să arate altfel pe fiecare petic încălzit de soare. Păduri, lanuri de porumb şi floarea soarelui, fâneţe şi câmpuri cu flori, un peisaj romantic, domesticit de mâna omului, frumos ca în cărţi, colorat şi parfumat. Peisajul care însoţeşte drumul spre Stufărişul de la Sic seamănă izbitor cu sudul Franţei, l-ar gusta din plin orice turist. Doar că şoseaua este plină de gropi, ruptă, surpată pe zeci de metri, infernală. E un drum judeţean de care  nu s-a apucat nimeni în ultimii zeci de ani, să-l repare. Au umplut hârtoapele cu pietriş pe care apele l-au dus la vale cu prima ocazie. Primarul din Sic spune că drumul spre comuna sa a fost dintotdeuna o problemă: poate pentru că  a fost atât de prost, locurile lor au rămas izolate şi acolo s-au păstrat cel mai bine tradiţiile. Oamenii încă mai ies pe stradă în port popular, se căsătoresc după reguli stricte şi foarte rar ştiu limba română. Drumurile proaste i-au ţinut pe sicani într-o cultură străveche, izolată de civilizaţie şi astăzi, deşi sicanii au toţi maşini şi ateveuri, drumul se încăpăţânează să nu-i ajute prea mult. Dar au ţinut izolate de curiozitatea omului şi câteva sute de hectare de rezervaţie naturală, scăpată ca prin minune. Numai că acum lipsa apei şi focurile puse de ciobani, după spusele sătenilor, pun în pericol Stufărişul de la Sic, păsările şi animalele de acolo.  Dacă vegetaţia se mai poate reface, cuiburile păsărilor şi vieţuitoarele, nu.

Stufărişul îl vezi de sus, de pe deal. E ca o mare verde din care te astepţi să iasă peştii. Foşnetul lui are ceva liniştitor şi ademenitor, pare că te absorbe, ca o şoaptă ancestrală. Pământul abia muiat de ape al mlaştinii mustea altădată, iar stuful era gros, ca pe deget, Acum e firav şi atacat de alte plante. Cercetătorul Alin David, unul dintre custozii Deltei Ardealului, dă un mănunchi de stuf la o parte şi arată pământul mai mult uscat al mlaştinii.

„Vedeţi, e tot mai puţină apă, mlaştina se ridică, s-a colmatat, iar firul subţire arată că ar trebui tăiat ca să se revigoreze, în porţiuni stabilite cu atenţie, ca să nu deranjăm habitatul păsărilor, dar să putem revigora plantele.”

Pui de stârc/ Foto: Bogdan Buburuz

Pui de stârc/ Foto: Bogdan Buburuz

Dincolo de marginea fragilă a punţii, care dă şi ea semne de putreziciune după aproape zece ani de când a fost făcută,   sub perdeaua de stuf, se ascund în hăţişul lui peste 100 de specii de păsări. Cercetătorii au făcut cărări anume prin mlaştină, doar de ei ştiute, pe unde cutreieră locurile spre cui­burile pe care le monitorizează. Nu de pe punte se studiază mlaştina, ci chiar de jos, din mâl şi stufăriş. „Sunt zile când umbli şi nu găseşti ce căutai, nu dai de pasărea pe care o cauţi, eşti obosit, flămând, te-a bătut soarele în cap, îţi zici hai, încă o oră, n-o să mor şi mai umbli un ceas, încă unul, când deodată te uiţi în sus şi pasărea ta e pe cer, zboară ca o regină! Atunci uiţi de toate!” Cei 12 cercetători care se ocupă de studiul stufărişului au conceput un proiect pentru fonduri europene, primul de acest fel de când s-a declarat zona rezervaţie. Îşi propun să facă un plan de management prin care să protejeze locul, dar şi să trezescă interesul localnicilor , să-i conştientizeze asupra potenţialului şi valorii lui. Se gândesc la un turism ecologic, la cursuri, expediţii. Se gândesc la  interesul pe care comunitatea internaţională a oamenilor de ştiinţă l-ar putea avea faţă de acest loc, dar şi la puterea exemplului pe care Occidentul o dă în materie de conservare a naturii.

„Vedeţi,   când eu eram copil, nu aveam calculator şi internet, trăiam într-un orăşel din Ardeal şi n-aveam ce face decât să mă uit după porumbei, rândunele, berze şi tot felul de gâze. Bucuriile mele de copil astea au fost, să mă uit cum zboară o pasăre pe cer. Nu mi-a trecut nici acum: ia uitaţi-vă la stârcul ăla, acolo sus, spre deal! Nu mai sunt decât două perechi, focul i-a făcut să se restrângă şi nu le e bine, să sperăm că nu se întâmplă ceva rău cu ei, că supravieţuiesc. Să ştiţi că pe aripile lor duc echilibrul acestei lumi. Cineva spunea: dacă-i faci rău Pământului, nu lui îi va fi rău, ci ţie!”

Alin David are 36 de ani, o poftă teribilă de viaţă, predă la Facultatea de Biologie şi e încântat să vorbescă de păsările lui: Delta e de vină! şi râde. Bun, dar să revenim la problemele ei: dacă omul nu se împrieteneşte cu ea, va fi o mare problemă. Fiecare zi care trece aduce noi provocări. Colmatarea mlaştinii, puntea care trebuie refăcută, foişorul şi educaţia, mai ales educaţia. David crede că de acolo trebuie început. Copiii trebuie să înţeleagă primii cât de importantă este natura şi integritatea ei, pentru că, atunci când vor fi mari, nu vor mai face rău şi la rândul lor îşi vor putea educa altfel copiii.

„Ignoranţa este mai rea decât orice. Ai impresia că o gâză nu are importanţă, că un vierme sau un bâtlan e nimic pentru viaţa ta, dar închide ochii şi imaginează-te trăind fără un cântec de privighetoare, fără un corb pe cer sau cuiburile fără nicio barză! Ar fi un coşmar, nu? Evoluţia noastră pe Pământ şi a întregului ecosistem depinde de fiecare gâză în parte. Depinde de fiecare vierme, el este o verigă într-un lanţ. Are un rol al lui. Ca şi noi”, crede tânărul  custode.

„Nu vrem să le spunem oamenilor în primul rând ce să nu facă, ci ce pot să facă, continuă Alin David. Pot iubi locul acesta, pot să se bucure de el fără să-l distrugă. Ne gândim să facem acolo, în căsuţa de lemn, un centru de informare de unde turiştii să poată lua pliante, fotografii, materiale informative şi echipamente pentru «bird watch». Păsările pot fi văzute fără să le deranjezi. Fără să le omori. Stai pe deal, e un peisaj mirific, te relaxezi, te uiţi la cer, poate nu l-ai mai văzut demult şi cu binoclul vezi un uliu, un bâtlan, un lăcar. Vezi într-o zi ce n-ai văzut toată viaţa. Poţi avea experienţe unice, pe care să le duci cu tine în lumea sterilă dintre blocuri şi să te simţi mai bogat, mai om. Ce, nu poţi vâna şi cu aparatul de fotografiat? Stai la pândă şi când apare stârcul, pac, i-ai făcut o poză! E miracol ce faci tu, opreşti timpul în loc, pui în seiful universului o mărturie. De tine depinde să ştii să iei de la lume ce ţi-a dat ea mai frumos! Ori asta înveţi aici, pe câmpuri!”

Cercetătorii custozi s-au gândit să înceapă educaţia ecologică cu copiii. Şi nu în sensul strâmt a ceea ce ştiau ei până acum despre ecologie, cum că ea ar însemna să strângi gunoaie şi să faci curat. Da, este important şi asta, dar ecologie înseamnă cunoaştere şi respect pentru natură, în toate formele ei.

„Am avut copii cu mine, spune David, eu urmăream pasărea şi le spuneam lor să scrie în caiet, treceau notiţele în fişe. În felul acesta se simţeau utili, importanţi, dar şi învăţau în acelaşi timp. ”

Satul trăieşte oarecum paralel cu viaţa din stuf. Altădată de acolo îşi luau sătenii stuf pentru acoperit casele. Acum nu mai sunt decât câteva care mai poartă pe capul lor mărturia unui meşteşug mort odată cu bătrânii cunoscători.

„Nu era simplu să faci un acoperiş de stuf”, ne spune domnul Marton, „era greu, dar era un lucru bun, ţinea cald iarna şi răcoare vara, nu ca ăsta de tablă. Şi nu costa nimic, il făceai cu mâna ta.” Mergeau bărbaţii la tăiat de stuf toamna, când plecau păsările în ţările calde, tăiau în zig-zag ca să nu se usuce terenul, să lase umbră şi să se regenereze frumos. În fiecare an pe altă cărare. Acum nu mai fac aşa ceva. Doar un olandez nebun a venit în sat să-şi facă o casă acoperită cu stuf. Toţi s-au uitat cruciţi la el. Cine să i-o facă? „În sfârşit”, spune domnul Marton, „o fost frumos că i-o plăcut la noi, iar casa i-o face-o careva, că nu o rămas casă neacoperită şi copil nenăscut!”

Primarul Sallai Janos este supărat pe oieri, crede că ei au dat foc la câmpurile rezervaţiei. „Aşa erau obişnuiţi, ca să regenereze iarba, dar la noi nu se poate, noi avem rezervaţie naturală, nu poţi face ce te taie pe tine capul.” A avut zile de foc la propriu până când au reuşit  pompierii să stingă incendiul iar pagubele sunt imense: 300 de hectare de pădure şi stuf.

Apoi, cea mai mare problemă legată de locul cu stuf vine de la lipsa apei. „Altădată era şi luciu de apă, sus, la strâmtori, acum nu mai este. Acolo era peşte, pescuiau oamenii cât vroiau, nu se termina niciodată, ba spălau şi cânepa acolo la ape, la strâmtori, că pe atunci cultivau cânepă, ţeseau în casă şi aveau nevoie de fir. Acum nu mai este strop de acumulare, iar stufărişul s-a ridicat pentru că s-a colamatat şi apa nu se mai coboară acolo. Apa de pe versanţi se adună şi intră în sat, inundă casele. În ultimii ani am avut nenorociri de astea. Noi am mers cu oamenii din sat şi am decolmatat cu uneltele noastre vreo 500 de metri, chiar la intrarea în sat, dar trebuie pe cel puţin doi kilometri, şi cu utilaje, cu maşini, nu se poate cu mâna. Ori noi nu avem bani pentru aşa ceva. La primărie nu sunt bani nici pentru salarii, dar de o lucrare atât de mare. În orice caz, vă daţi seama ce s-a adunat acolo, dacă locul n-a mai fost decolmatat din ’65?”

Turism ecologic
Asociaţia EcoTransilvania a demarat un proiect pe axa prioritară 4, pe sectorul de mediu, prin care va inventaria toate speciile de păsări din stufărişul de la Sic şi va amenaja trasee turistice ecologice pentru pasionaţi. Cele două obiective ale proiectului sunt dezvoltarea turismului ecologic şi măsuri de protejare a speciilor care trăiesc în stufărişul de la Sic. Pentru aceasta, membrii asociaţiei vor face un recensământ al tuturor speciilor de vietăţi care trăiesc aici, vor vedea care sunt nevoile acestor specii şi ce măsuri trebuie să ia pentru a le proteja. În plus, vor demara o acţiune de conştientizare a localnicilor şi turiştilor privind importanta acestei zone unice în regiune. Potrivit proiectului, fiecare custode de arie protejată trebuie să întocmească un plan de management, adică o serie de măsuri de conservare şi protecţie a zonei pe care o administrează. Proiectul se va derula intre anii 2012 si 2014, are o valoare de 500.000 de euro, din care 80% sunt fonduri europene, iar 20% reprezintă finanţare guvernamentală.

Publicitate

Postaţi un comentariu