Calendarele şi împărţirea timpului: o istorie de mii de ani

Cuvântul “calendar” îşi are originea în termenul latin “calendarium”, care însemna “registru contabil”. Acesta, la rândul său, este derivat din cuvântul mai vechi „calendae”, adică prima zi a lunii romane, ziua în care toate sărbătorile, evenimentele oficiale şi zilele de târg ale lunii respective erau anunţate în piaţa publică.

Încă din cele mai vechi timpuri, cu multe mii de ani în urmă, oamenii au privit stelele şi au încercat să le înţeleagă. Au observat mişcările Lunii, ale Pământului, poziţia Soarelui şi a altor aştri. Astfel, au întocmit primele calendare, menite să le organizeze timpul, activităţile zilnice şi periodice, anotimpurile, treburile, evenimentele importante.

Calendarul pe care noi îl folosim astăzi, cel mai răspândit în lume, este cunoscut drept „calendarul gregorian”, după numele celui care l-a adoptat şi l-a promovat, la 24 februarie 1582 – Papa Grigore al XIII-lea.

Tipuri de calendare

Calendarul a apărut din nevoia de organizare a timpului pe perioade întinse. Din cele mai vechi timpuri, a fost necesar un astfel de sistem, pentru planificarea agriculturii, a vânătorii, a sărbătorilor religioase şi civile. Principalele cicluri astronomice sunt: ziua (cât durează ca Pământul să facă o rotaţie în jurul axei proprii), luna (cât durează ca Luna să facă o rotaţie în jurul Pământului) şi anul (cât durează ca Pământul să facă o rotaţie în jurul Soarelui). Faptul că duratele acestor evenimente nu sunt întotdeauna constante şi nu se potrivesc unele cu altele, a dus la crearea mai multor calendare, fiecare organizat după diverse principii.

Multe dintre popoarele antice aveau propriile calendare. Multe culturi primitive foloseau săptămâna de 4 zile, posibil după cele 4 direcţii, nord, sud, est, vest. Asirienii foloseau calendarul în care săptămâna avea de 6 zile. Romanii din secolul 1 foloseau calendarul în care săptămâna avea 8 zile. Timp de multe secole, grecii şi egiptenii au împărţit lunile de 30 de zile în 3 părţi a câte 10 zile, numite decade. În prezent se folosesc mai multe calendare – lunare, solare sau combinate -, între care trei sunt mai des întâlnite: calendarul gregorian, în care anul are 365 de zile, cât Pământul face o rotaţie în jurul Soarelui; calendarul islamic, alcătuit în funcţie de mişcarea Lunii în jurul Pământului, fără să ţină cont de mişcarea Pământului în jurul Soarelui; calendarul iudaic, ce combină în alcătuirea sa mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui cu mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului.

Vechiul sanctuar de la Sarmizegetusa, capitala statului dac, este compus din trei cercuri concentrice (unul din blocuri de andezit, unul din stâlpi de andezit şi unul din stâlpi groşi din lemn), care aveau în centru o construcţie din stâlpi groşi din lemn, în forma unei potcoave. Ansamplul ar fi fost folosit la numărarea zilelor din an şi la calcule astronomice, susţin unii istorici.

Calendarul maya

Înainte de calendarele moderne, au existat cele antice, multe dintre ele uimind prin precizie şi complexitate. Un exemplu este sistemul de organizare a timpului folosit de civilizaţia maya – un aranjament de calendare utilizate în perioada pre-columbiană în America Centrală, în multe comunităţi din Guatemala şi Mexic. El a devenit celebru odată cu presupusa previziune a “sfârşitului lumii”, eveniment care ar fi trebuit să aibă loc pe 21 decembrie 2012. Până la urmă, s-a dovedit a fi doar o interpretare greşită.

Calendarul mayaş utilizează trei sisteme paralele diferite de datare. Acestea sunt: datarea pe termen lung (Calendarul Lung), Tzolkin (calendarul divin) şi Haab (calendar civil). Dintre acestea, doar Haab are o relaţie directă cu lungimea anului. Tzolkin sau Anul Sacru era un calendar religios folosit pentru a boteza copiii, a prezice viitorul şi a decide asupra datelor favorabile în chestiuni precum bătăliile şi căsătoriile. Tzolkin constă dintr-un an scurt de 260 de zile (13 luni de câte 20 de zile), fiecare zi a lunii având un nume asemănător zilelor săptămânii de astăzi şi un simbol. Fiecare dintre aceste nume era simbolizat printr-un zeu care purta timpul pe cer, indicând astfel succesiunea nopţilor şi zilelor.

Calendarul maya

Calendarul aztec, derivat din cel maiaş

Haab sau Anul vag (pentru că era cu un sfert de zi mai scurt decât anul solar) era un calendar solar în parte similar cu al nostru şi legat în primul rând de agricultură şi anotimpuri. Calendarul Haab constă din 18 luni a câte 20 de zile, urmate de o lună „nenorocoasă” de cinci zile, numită Uayeb, totalizând 365 de zile care să se potrivească cu anul solar. Calendarele Tzolkin şi Haab erau combinate pentru a forma un ciclu de 52 de ani. La începutul acestor cicluri, existau celebrări ritualice, care includeau stingerea focurilor vechi şi aprinderea altora noi, precum şi sfinţirea noilor temple.

Calendarul Lung, presupus a fi mai precis decât Calendarul Iulian din Europa secolului 16, pare să fi fost creat în jurul primului secol î.e.n. şi a fost folosit pentru înregistrarea datelor de-a lungul unor mari perioade de timp. În esenţă, Calendarul Lung conţine numărul de zile începând cu august 3114 î.e.n., dată când se presupune că a început a Patra Creaţie Maya ori actualul Mare Ciclu.

Calendarul aztec este o modificare a calendarului mayaş. Acesta era format dintr-un ciclu calendaristic de 365 de zile, denumit xiuhpohualli (număratul anilor) şi un ciclu ceremonial cu 260 de zile, denumit tonalpohualli (număratul zilelor). Aceste două cicluri formează împreună un calendar pe o perioadă de 52 de ani. Se consideră ca xiuhpohualli este calendarul agricol, deoarece se bazează pe Soare, iar tonalpohualli este considerat a fi calendarul sacru.

Şi aztecii foloseau calendarele pentru a organiza diferitele activităţi ale comunităţii, precum semănatul, construirea caselor sau războaiele, luând în considerare zilele ”norocoase” şi pe cele ”nefaste”.

Calendarul egiptean şi cel dac

Egiptenii se ocupau de studiul astrelor încă din mileniul al cincilea, înaintea erei noastre – respectiv cu vreo şapte mii de ani în urmă. Calendarul lor este unul dintre cele mai vechi din lume, dovadă stând cercurile de piatră descoperite la Nabta Playa. Vechiul calendar egiptean civil avea anul de 365 zile, acestea fiind împărţite în 12 luni, câte 30 de zile pentru fiecare lună. Egiptenii aveau şi ei câte 5 zile suplimentare la sfârşitul fiecărui an. Lunile erau împărţite în trei săptămâni a câte 10 zile fiecare. Periodic erau adăugate zile suplimentare, pentru a compensa pierderile acumulate şi pentru a face ca răsăritul lui Sirius, care marca începutul creşterii apelor Nilului, să se producă pe 19 iulie. Anul era împărţit în trei anotimpuri de câte patru luni.

Calendarul egiptean

Tot 365 de zile avea şi anul din calendarul dacilor – unul despre care s-a spus că era mai exact chiar decât cel mayaş. De altfel, se pare că era foarte apropiat de cel actual, având o eroare de numai câteva secunde. Unii istorici susţin că dacii aveau cunoştinţe de astronomie avansate, faţă de timpul lor. Există şi teoria că sanctuarele circulare de la Sarmizegetusa erau folosite drept calendare, care i-ar fi ajutat pe daci în determinarea cu exactitate a anumitor momente şi faze ale Pământului în raport cu Luna sau cu Soarele.

Babilonienii foloseau un calendar lunar de 12 luni care aveau, alternativ, câte 29 şi 30 de zile. O lună suplimentară, uneori două, erau adăugate periodic anului obişnuit pentru a compensa abaterile acumulate faţă de anul solar.

Calendarul roman

Odată cu întemeierea Romei, în 753 î.e.n., Romulus a adoptat anul etrusc de 304 zile, împărţit în zece luni: mars, aprilis, maius, junius, quintilis, sextilis, september, october, november si december. Pentru a obţine coincidenţa cu anul tropic, regele roman Numa Pompilius (714-671 î.e.n.) a adăugat anului lunile januarius şi februarius şi, din când în când, o lună suplimentară, mercedonius, care cuprindea alternativ 22 şi 23 de zile. Astfel, la fiecare patru ani, calendarul era în concordanţă cu poziţia soarelui.

Timp de secole, adăugarea lunii suplimentare şi durata ei au fost hotărâte de suveranii pontifi, care foloseau acest privilegiu în funcţie de necesităţi: pentru a amâna achitarea datoriilor, pentru a prelungi mandate, pentru a grăbi numirea în funcţie a magistraţilor etc.

Pentru a pune capăt acestei situaţii, împăratul roman Iulius Caesar l-a chemat de la Alexandria pe astronomul Sosigene şi, cu ajutorul acestuia, a realizat în anul 46 î.e.n. o reformă profundă, care a dus la ceea ce va fi numit mai târziu calendarul iulian. Durata medie a anului fiind de 365 de zile şi 6 ore, la trei ani obişnuiţi de 365 de zile corespundea un al patrulea, de 366 de zile. Calendarul lui Caesar elimina luna marcedonius, iar anul începea la 1 ianuarie; fiecare dintre cele 12 luni avea 30 sau 31 de zile, cu excepţia lunii februarie, care avea 29 sau 30.

Există două teorii legate de luna februarie şi motivul pentru care aceasta este mai scurtă. Prima spune, simplu, că februarie are 28 de zile pentru că a fost adăugată mai târziu la calendar faţă de celelalte luni. Ziua de 29 februarie a fost introdusă ca parte a reformei iuliene a calendarului, pentru că mişcarea revoluţie în jurul Soarelui durează aproximativ 365 de zile şi 6 ore. O dată la patru ani, cele şase ore se adună şi se adaugă o zi suplimentară la luna februarie.

Cealaltă teorie este legată de contribuţia lui Octavian Augustus, succesorul lui Iulius Caesar, la calendar. El a schimbat numele lunilor quitilis şi sextilis în iulius (iulie) şi augustus (august), în cinstea lui Iulius Caesar şi a lui Augustus însuşi. Pentru ca egalitatea să fie perfectă, se spune că Augustus a adăugat la luna „lui” o zi luată de la februarie. Astfel, lunile iulie şi august au fiecare câte 31 de zile.

Trecerea la calendarul gregorian

De-a lungul secolelor s-a acumulat un decalaj pronunţat între anul solar şi calendar, pentru că anul adoptat de Iulius Caesar dura 365 de zile şi 6 ore, pe când anul tropic este de 365 de zile, 5 ore, 48 minute şi 6 secunde. Anotimpurile nu mai coincideau cu datele, ceea ce va avea drept urmare o întârziere considerabilă a datei Paştilor. De aceea, savanţii şi reprezentanţii bisericii au cerut o reformă a calendarului.

Papa Grigore al XIII-lea, sfătuit de matematicieni şi astronomi, a adoptat în 1582 calendarul gregorian, realizat sub conducerea astronomului italian Aloysius Lilius. Durata anului era de 365 zile, 5 ore, 49 minute şi 12 secunde; apoi, pentru a suprima câte trei ani din patru în patru secole, au fost socotiţi bisecţi toţi anii divizibili cu patru. Pentru a compensa abaterile acumulate, au fost suprimate 10 zile în momentul intrării în vigoare a reformei (după 4 octombrie 1582 a urmat 15 octombrie, 4 fiind joi, iar 15, vineri).

Papa Grigore al XIII-lea

Lumea catolică, ţări precum Italia, Franţa, Portugalia şi Spania, a adoptat imediat calendarul gregorian, însă protestanţii – Anglia şi coloniile sale, inclusiv cele din America de Nord, nu au trecut la noua versiune decât în 1752. Ortodocşii nici nu şi-au pus problema schimbării. Mai multe ţări au început să folosească noul stil de calcul al unui an abia în secolul 20: China, în 1912; Bulgaria, în 1915; Turcia şi Uniunea Sovietică, în 1917; România şi Iugoslavia, în 1919; Grecia, în 1923. Până la adoptarea noului calendar, toate aceste ţări rămăseseră în urmă faţă de restul lumii cu 13 zile. Calendarul iulian încă mai este folosit de mai multe biserici naţionale ortodoxe.

 Cum s-a făcut trecerea în România

România a fost printre ultimele ţări europene care au adoptat calendarul gregorian, iar trecerea s-a făcut numai datorită Marii Uniri. Atunci a apărut problema unificării stilului calendaristic, întrucât stilurile practicate în diferitele provincii istorice erau şi ele diferite: Transilvania şi Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în timp ce Regatul României şi Basarabia foloseau stilul vechi. Reforma calendarului era necesară, pentru consolidarea şi modernizarea noului stat unitar. Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură. Aşadar, trecerea la stilul nou s-a făcut în anul 1919, data de 1 aprilie devenind oficial 14 aprilie.

Discul solar

Trecerea nu s-a făcut însă atât de uşor. Dacă instituţiile statului au adoptat prin lege calendarul gregorian în 1919, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Biserica Ortodoxă Română. Chiar dacă ar fi dorit să se alinieze uzanţelor societăţii, întâmpina o problemă de ordin dogmatic, la fel ca şi întreaga comunitate a bisericilor ortodoxe din estul Europei.

În urma conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica ortodoxă Română a hotărât înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian. Hotărârile conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două: pe de o parte Biserica Ortodoxă Greacă, Română, Bulgară, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei, care au acceptat noul calendar gregorian, şi, pe de altă parte Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă şi părţi din Biserica Ortodoxă Greacă, Bulgară şi Română, Sf. Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului, care au păstrat calendarul iulian până astăzi. Biserica Ortodoxă Română a trecut la noul calendar anul următor, în octombrie 1924. Cu toate acestea, mai mulţi ierarhi nu au acceptat schimbarea calendarului bisericesc şi au hotărât să se desprindă de Biserica oficială, continuând să urmeze calendarul iulian. Astfel a apărut Biserica Ortodoxă de Stil (Rit) Vechi.

Distribuie:

Postaţi un comentariu