România inamicului Bert, prizonier de război britanic

Metehnele unui popor  nu au vârstă şi timp istoric. Asta arată memoriile unui aviator englez doborât deasupra Ploieştiului, prizonier în­tr-un lagăr din Bucureşti şi oaspete apoi al oraşului eliberat de sub nemţi, memorii descoperite în manuscris la Biblioteca „Lucian Blaga”.

Englezul povesteşte în memoriile sale despre mizeria şi corupţia din lagăr, despre opulenţa petrecerilor din înalta societate pe timp de război, dar şi despre exemplele de generozitate şi sacrificiu ale celor care l-au salvat şi ascuns.

O mărturie despre  cum sunt văzuţi  românii în situaţii extreme. Despre cum au  înţeles ei să trăiască sub stăpânire germană, apoi sovietică. Şi despre cum şi de  ce unele mentalităţi sunt la fel de vii şi astăzi.

Toate sunt consemnate în amintirile unui aviator britanic, sergentul Bertrand Whitley, căzut prizonier în lagărele din România. Memoriile sale au ajuns la Cluj, deşi nu sunt încă între copertele unei cărţi. Ele au fost descoperite de curând la Biblioteca Centrală Unviersitară „Lucian Blaga” şi fac parte din donaţia familiei Raţiu, care încearcă acum să le dea spre publicare.

Cartea ar putea deveni un bestseller având în vedere literatura săracă despre prizonierii de război anglo-americani. De altfel, autorul, sergentul britanic Bertrand Whitley, şi-a dorit publicarea memoriilor sale în România în semn de recunoştinţă pentru o mână de oameni care i-au sărit în ajutor riscându-şi viaţa.

Mărturia sa e inedită prin descrierea vieţii de prizonier englez într-o ţară aliată Reichului nazist, prin descrierea petrecerilor înaltei societăţi, a felurilor somptuoase de mâncare, în antiteză cu ultimele părţi ale manuscrisului ce surprind lipsurile alimentare din Marea Britanie”, Marius Pojar, bibliotecar

Sunt amintiri scrise ale unui supravieţuitor despre evenimente zbuciumate, cu cele mai intense bombardamente, despre viaţa din lagăre, cu riscurile epidemiei de tifos, în antiteză cu petrecerile din înalta societate bucureşteană, spuse de un inamic căzut pe tărâm românesc. După 23 august, el e oprit să iasă din ţară (ca garanţie în faţa ocupaţiei sovietice) de Regele Mihai (care avea aceeaşi vârstă),   ca să ajute armata română să stabilească legătura radio cu una din bazele aliate din zona Mediteranei. Aviatorul englez părăseşte România cu imaginea emoţionantă a mormintelor camarazilor îngrijite de săteni şi acoperite cu flori

Bombardiere aliate deasupra Bucureștiului

Bombardiere aliate deasupra Bucureștiului

Sergentul britanic Bertrand Whitley şi-a notat memoriile legate de bombardarea Bucureştiului, despre şederea sa în România, ca prizonier, ca evadat şi ca englez privilegiat, pe timp de război. Manuscrisul i l-a trimis lui Nicolae Raţiu, fiul fostului lider ţărănist Ion Raţiu, precedat şi de o scrisoare prin care îşi exprima dorinţa de publicare a memoriilor sale în România, ca recunoştinţă pentru românii care l-au ajutat. O copie dactilografiată a manuscrisului se află în Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, iar reprezentanţii bibliotecii spun că vor face demersuri, alături de familia Raţiu, pentru publicare. Sergentul englez nu mai este în viaţă, dar familia sa a mărturisit Fundaţiei Raţiu că s-ar bucura să vadă amintirile publicate, doar în familie mai existând alte copii ale memoriilor.

Memoriile sergentului Bertrand Whitley, „Benghazi to Bucharest. A Second World War memoir” este un manuscris rămas inedit, care de peste 20 de ani  face parte din Fondul Raţiu-Tilea, intrat recent în custodia Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”. „Este extrem de valoroasă experienţa personală, ca prizonier într-o ţară despre care nu ştia nimic”, spune Marius Pojar. Autorul îşi dorea ca memoriile sale să  fie publicate de  familia Raţiu, într-o formă sau alta. „Memoriile au fost scrise la începutul anilor ’90. În ce priveşte datarea manuscrisului am crezut că cel mai potrivit e să fie în concordanţă cu data scrisorii către Nicolae Raţiu, care e ataşată manuscrisului, adică anul 1993”, explică cercetătorul Marius Pojar.

Sergentul englez trăieşte perioada maximă a Războiului. Atunci apăreau foarte mulţi prizonieri americani, era perioada cea mai grea a bombardamentelor, cu cele mai multe avioane doborâte. De altfel, aşa a şi păşit pe pământ românesc. A avut norocul să sară ultimul cu paraşuta. Deşi nu-şi mai aminteşte localitatea în care a aterizat forţat, memorează doar replica unui locuitor al zonei: „Mama lui!” „Avionul a fost doborât lângă Turnu-Măgurele. Apoi vroia să fugă în Iugoslavia, dar nu a mai ajuns. A fost surprins de viaţa somptuoasă din înalta societate a Bucureştiului, raportat la lipsurile din viaţa Angliei postbelice”, povesteşte Marius Pojar.

De la inamic, la prizonier. La izbucnirea războiului, Bert (după cum i se spunea) apare înrolat în Aviaţia Regală ca operator şi mitralior. Prima experinţă a războiului e un moment de cotitură din cel De-al Doilea Război Mondial: lupta de la Al Allamein. Escadrila lui Bert e mutată în Italia, mai aproape de ţintele militare din România, având ca punct strategic rafinăriile din jurul Ploieştiului şi Bucureştiului. Primul bombardament anglo-american e consemnat la 12 iunie 1942, efectuat de o formaţie de 13 bombardiere B-24 asupra portului Constanţa şi asupra Ploieştiului, pagubele fiind minore. Ţintele din România au fost bombardate sistematic din august 1943. Este perioada în care are loc decolarea de la baza Cellone, (se vroia a fi prima dintr-o serie de trei misiuni, ce aveau ca obiectiv Bucureştiul). Misiunea de bombardament caracteristică aviaţiei britanice, era una de noapte, spre deosebire de aviaţia americană ce îndeplinea numai bombardamente de zi.

Bert a participat la o suită de recepții în București

Bert a participat la o suită de recepții în București

Deasupra Bucureştiului, Bert lansează majoritatea bombelor, dar constată că una se înţepenise şi hotărăsc să scape de ea pe ruta de întoarcere. Bert observă că au rămas în urmă de restul formaţiei şi se gândeşte că nu e un lucru prea fericit să lanseze ultima bombă aiurea, deoarece ar putea fi un bun indiciu pentru potenţialii urmăritori. Însă, în mai puţin de o jumătate de oră, bombardierul e lovit puternic de o rafală a unui avion de vânătoare inamic. La scurt timp, căpitanul comunică echipajului să abandoneze avionul. Bert este ultimul care sare cu paraşuta din avion, detaliu salvator, pentru că avionul în picaj agaţă paraşutele echipajului. Supravieţuiesc doar Bert şi inginerul de zbor. El aterizează cu bine la circa 2-3 mile de locul prăbuşirii avionului, fără să ştie nimic de soarta colegilor săi. Data zborului e 6 mai, iar prăbuşirea a avut loc noaptea. Aviatorul britanic călătoreşte două zile fără mâncare sau apă. El  cere mâncare de la un ţăran, dar este arestat şi memorează primele cuvinte în română: „Mama Lui!”.

Nu-şi aminteşte numele satului în care este închis. Acolo îl întâlneşte pe inginerul de zbor, supravieţuitor şi el al prăbuşirii bombardierului B-24 Liberator. Este trimis la Turnu Măgurele, apoi îmbarcat, împreună  cu alţi 20 de prizonieri americani, într-un camion şi trimis la Bucureşti, într-un lagăr din centrul Capitalei, în clădirea  fostei şcoli „Sfânta Ecaterina”. Descoperă că e singurul englez între aviatori americani.

Trăiesc în sărăcie, dar sunt fericiţi. „Condiţiile de detenţie erau dintre cele mai vitrege, paturile erau cu saltele cu paie, fără pernă, mâncarea era aproape inexistentă, la micul dejun era o cană de orzoaică şi o bucată de pâine neagră, iar seara o supă apoasă cu urme de legume şi o bucată de pâine sau mămăligă”. Condiţiile de igienă erau în aceeaşi notă, „exista doar apă rece la baie, nici urmă de săpun, aşa încât îmbăierea şi spălatul rufelor erau adaptate condiţiilor, toaletele erau  turceşti”, nota aviatorul. Potrivit acestuia, în ciuda condiţiilor precare, moralul deţinuţilor era bun.

Facem lucrurile pe jumătate. Bert povesteşte de infestarea generală a lagărului cu păduchi, englezul chiar îi bănuia pe gardieni ca sursă a infestării. A existat şi riscul unei epidemii de tifos. Soluţia găsită de autorităţi s-a concretizat sub forma unui cazan de rufe mobil, dar care n-a stopat invazia de păduchi, ci a intensificat-o deoarece, după cum mărturiseşte Bert, fierberea rufelor s-a făcut  pe jumătate. Descrierea e tensionată prin eforturile ineficiente ale deţinuţilor de autoderatizare, dar la fiecare vizită riscul era iminent.

Blogul din lagăr. Autorul se împrieteneşte cu doi aviatori americani, newyork-ezi. Unul dintre ei, Oshenko, de origine poloneză învaţă limba română şi obţine informaţii de la gardieni. Cu aceste informaţii apare săptămânal un ziar de lagăr, la care Bert este redactor având experienţă antebelică în publicitate. Ziarul devine singura modalitate de divertisment din lagăr. Prizonierii erau îngrijoraţi de soarta aviatorilor răniţi, despre care nu aflau nimic. Comandantul, „un colonez obez”, obişnuia „să-şi lovească subalternii în faţa prizonierilor”, comportament greu de înţeles pentru englez. L-au şocat bădărănia şi violenţa gardienilor români. Apoi, în timpul şederii în România, după evadare, află din surse autorizate că ofiţerul român comandant al lagărului primea suficiente fonduri pentru a trata prizonierii conform Acordului de la Geneva, inclusiv să le acorde mici sume de bani.

Românii visează salvarea americană. Apariţia celui de-al doilea front i-a făcut pe prizonieri foarte încrezători, încercau să-i hărţuiască pe gardieni cu puţinele cuvinte româneşti învăţate „Razboi terminat, româneşti soldat caput”. În lagăr, atmosfera se detensionează odată cu progresul războiului, primesc pachete de la Crucea Roşie, apar ouă la bucătărie. „Nu se ştia ce să facă cu ele, nu ajungeau pentru fiecare. Soluţia lui Bert este de-a face omletă, care devine festin printre prizonieri”, rezumă Marius Pojar. În acea perioadă, românii educaţi credeau că Marea Britanie şi Statele Unite vor veni în ajutorul României. Speranţă ce i se pare lui Bert hazardată, deoarece „Aliaţii erau angajaţi pe cu totul alte fronturi, iar logistic nu ar fi făcut faţă unui nou front”, nota autorul. Apar zvonuri în lagăr că retragerea armatei germane din România din faţa avansului Armatei Roşii ar putea însemna şi transferul prizonierilor aliaţi în Germania, deşi vizitele anterioare ale unor ofiţeri germani i-au convins pe prizonieri că erau în custodie română nu germană.

Un bucureştean evreu îl ia sub aripa sa. Îl hrăneşte şi-l protejează, deşi îşi riscă viaţa. Bert şi amicul său Doug decid să evadeze, dar eşuează. Bert încearcă încă o dată să evadeze în timpul altui raid, reuşeşte să iasă şi se refugiază într-un şanţ de apărare. De acolo, un bucureştean ce vorbea limba franceză îl conduce la nişte prieteni de-ai lui, Coca şi Martin Horovitz. Aceştia erau evrei şi au fost bucuroşi să ajute un fugar, chiar dacă-şi riscau viaţa. Evreii din România aveau o viaţă mai bună decât cei din Germania, dar totuşi fratele gazdei sale, de 20 de ani, împreună cu soţia, „au fost forţaţi să-şi sape propria groapă”, după care au fost executaţi de un ofiţer român (pe data de 31 octombrie 1941). Gazdele îl tratează bine. Face prima baie caldă de la plecarea din Italia. El povesteşte că ocrotitorii lui  credeau că războiul din Est era în van pentru România. „Martin crede că economia în general şi potenţialul agricol sunt ancorate la efortul german de război, ceea ce face ca ţăranii să nu aibă niciun interes să producă. Aşa descoperă Bert răspunsul la întrebarea sa obsesivă de-a lungul şederii sale în România, de ce nu vede niciun animal domestic în zona rurală”, interpretează Marius Pojar abuzul germanilor.

Mânia lui Hitler asupra Bucureştiului. În capitolul „Hitler’s wrath with Bucharest” (Mânia lui Hitler asupra Bucureştiului), Bert notează că bombardamentele se ţineau lanţ de la Mizil la Bucureşti. „Tot Bucureştiul suferea. Palatul a fost grav avariat, la fel şi toate clădirile. Pe stradă la acea vreme, eu am văzut două ME109s care zburau jos, deasupra oraşului, aruncând grenade de mână, care cădeau peste tot în capitală”, îşi aminteşte aviatorul englez.

Vin ruşii

După 23 august 1944, el devine liber, nu mai are statut de evadat într-o ţară inamică. „E foarte interesantă descrierea celor câteva zile de bombardamente germane asupra capitalei, ţinta predilectă era Palatul Regal. E interesantă descrierea retragerii ultimelor avioane ME 109s, în zborul lor deasupra capitalei, piloţii aruncau cu grenade de mână”, spune cercetătorul Marius Pojar. Ocupaţia germană e înlocuită cu cea sovietică, în ciuda eforturilor regelui de a crea stabilitate. Sentimente confuze acaparează populaţia şi apare frica româncelor de-a fi violate de soldaţii ruşi şi opinia generală a românilor educaţi că protecţia occidentală sau garanţiile lor vor împiedica abuzurile sovietice.

Îl cunoaşte pe Regele Mihai

Bert află de la un amic al gazdei sale că foştii prizonieri de război americani vor fi evacuaţi de pe aerodromul din Ploieşti. Îl reîntâlneşte acolo pe Doug, dar pe când aşteptau îmbarcarea sunt racolaţi de un agent S.O.E., căpitan Ivor Porter, (devenit apoi maior), care îi încredinţează unor familii pro-britanice. Bert e găzduit de Sylvia (englezoaică) şi Mircea Placa, iar Doug de o familie de ruşi albi, (stabiliţi în Bucureşti din 1917), devenind astfel o garanţie în faţa ocupaţiei sovietice. Prin Ivor Porter, aviatorul britanic îl cunoaşte pe Regele Mihai şi află de ce au fost recurtaţi: pentru ca ei să ajute armata română să stabilească legătura radio cu una din bazele aliate din zona Mediteranei. Aflăm ca detaliu personal, la momentul întâlnirii cu Regele Mihai, că cei doi ar fi de aceeaşi vârstă. Englezul e uimit de tinereţea regelui. Bert e autorizat să retragă bani de la Banca Naţională pentru echipament şi subzistenţă în România. Cei doi, alături de maiorul Porter, sunt duşi la baza aviaţiei româneşti pentru a stabili comunicaţiile cu baza din Malta.

Bucureştiul mănâncă, restul se uită

Bert frecventează petrecerile de zi din înalta societate, fiind interdicţie de mişcare pe întuneric, impusă de ocupantul sovietic. El descrie felurile de mâncare de la petreceri. E şocat de abundenţa caviarului, de purceluşii în lapte, ţuica, într-o ţară aflată în război. El aminteşte avantajul de a fi englez într-un oraş sub stare de asediu pe timpul nopţii, spre deosebire de români, el trece filtrele soldaţilor sovietici prin cuvintele magice: „Anglieski Soldat”.

Un popor credincios,  în faţa lui Dumnezeu

Aviatorul englez părăseşte România cu imaginea emoţionantă a mormintelor camarazilor acoperite de flori. Înainte de plecarea din România, Bert împreună cu Doug, însoţiţi de un maior român, vizitează satul, (al cărui nume nu l-a reţinut), unde erau înmormântaţi camarazii morţi, doborâţi în noaptea de 6 spre 7 mai 1944. „Mormintele erau chiar în curtea bisericii, erau bine îngrijite, aveau şi flori, Doug face câteva poze ce vor fi o mărturie pentru familiile de acasă”, notează autorul.

Le întoarce ajutorul

După plecarea sa la Bari (Italia), în noiembrie 1944, englezul menţine legătura afectivă cu familia Horovitz şi îi reîntâlneşte în 1957 în Franţa, după ce aceştia au părăsit România comunistă. Îl contactează pe Bert, care le trimite bani pentru a ajunge la Dover. „În ciuda eforturilor lui Bert şi chiar a apelului său la oficialităţile britanice, familia Horovitz nu a primit drept de şedere în Marea Britanie, chiar dacă ei şi-au oferit sprijinul necondiţionat, într-o perioadă mai mult decât periculoasă pentru soarta lor, pentru un cetăţean britanic. Dar prin publicitatea creată de postul A.B.C. din Londra, familia Horovitz primeşte dreptul de a intra în Statele Unite”, relatează din manuscris bibliotecarul Marius Pojar. (Text: Alina Mihuț)


Publicitate

Postaţi un comentariu