26 ianuarie: Ziua Conducătorului iubit

Pentru cei care au trăit majoritatea vieţii în aşa-zisa Epocă de Aur, data de 26 ianuarie era una specială: ziua de naştere a „conducătorului iubit”, o zi care trebuia sărbătorită aşa cum se cuvine. Manifestaţiile erau ample, în onoarea „celui mai iubit fiu al poporului”, iar odele curgeau din toate părţile. Pe 26 ianuarie 2017, Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 99 de ani.

Copilărie în sărăcie

Nicolae Ceauşescu s-a născut la data de 26 ianuarie 1918 în comuna Scorniceşti, din judeţul Olt. A fost al treilea din cei zece copii din familia formată din Andruţă şi Alexandrina Ceauşescu. Era o familie săracă, locuiau în două camere şi mâncau mai ales mămăligă; tatăl nu era foarte interesat de muncă sau de copii, iar unii biografi notau că era alcoolic. Nici preotul din Scorniceşti nu avea cuvinte frumoase despre Andruţă Ceauşescu: „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie şi înjura…”. Astfel, copilul Nicolae mergea la şcoală desculţ, nu avea cărţi şi nici prieteni, fiind retras, irascibil şi frustrat. A reuşit să termine patru clase, după care a plecat la Bucureşti, înainte să împlinească 12 ani. A locuit în casa surorii sale, care l-a ajutat să intre ucenic la un cizmar – Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, care l-a iniţiat pe Nicolae Ceauşescu nu numai în meserie, dar şi în misiuni conspirative.

În 1933, s-a înscris în cadrul UTC, secţia de tineret a Partidului Comunist Român, formaţiune politică ce activa în ilegalitate, iar în 1936 a fost deja condamnat la trei ani de închisoare pentru distribuirea unor pamflete comuniste. Sentinţa a ispăşit-o la închisoarea Doftana sau “Universitatea comuniştilor”, condusă de directorul Eugen Săvinescu, poreclit “Balaurul” – care va fi arestat după venirea la putere a comuniştilor şi va fi executat direct.

La Doftana i-a cunoscut Nicolae Ceauşescu pe viitorii conducători ai României după cel de-Al Doilea Război Mondial: Gheorghe Gheorgiu-Dej, Constantin Pârvulescu, Dimităr Ganev, Vasile Luca, Emil Bodnăraş, Gheorghe Pintilie, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Moghioroş etc.

Întâlnirea cu „Regina Muncii”

Anul 1939 a fost unul important în viaţa tânărului Ceauşescu: a cunoscut-o pe Elena Petrescu la o reuniune a tinerilor comunişti. Era, de fapt, un fel de serbare câmpenească, la care au luat parte cei care lucrau în industriile pielăriei şi încălţămintei, peste 1.000 de muncitori.

Potrivit documentelor, la acea serbare a fost aleasă ca „Regină a Muncii” Elena Petrescu, muncitoare la fabrica “Jaquard” din Bucureşti. Tânărul de 21 de ani a fost vrăjit de muncitoarea Elena, de care nu s-a mai despărţit, până la moarte.

Elena şi Nicolae Ceauşescu s-au căsătorit, ca doi tineri comunişti de ispravă, la Starea Civilă, în 1947, când deja ea era însărcinată cu primul copil – Valentin, născut la 17 februarie 1948. Al doilea copil a fost o fată, Zoia, născută la 1 martie 1949 – care a şi decedat, la 20 noiembrie 2006, în urma unui cancer pulmonar. În fine, mezinul familiei a fost Nicu Ceauşescu, născut în Bucureşti, la 1 septembrie 1951; şi el a încetat din viaţă, la Viena, la 25 septembrie 1996, fiind bolnav de ciroză.

Iată cum era prezentat viitorul conducător al Partidului Comunist Român, într-un referat întocmit, cel mai probabil, de către Securitate, pe 2 august 1950: “Înainte de 23 August 1944, a făcut politică de stânga, fiind închis împreună cu Tov. Gh. Gheorghiu Dej. În timp ce a fost Deputat, a venit foarte rar în judeţ şi nu a realizat nimic remarcabil. Tatăl său, Andruţă Ceauşescu, a fost primar şi scos ulterior fiind nepregătit politiceşte şi fiind beţiv. Este slab orator şi organizator”.  

Ascensiunea unui dictator

În 1940, Ceauşescu a fost arestat din nou şi a petrecut trei ani la închisoarea Jilava; până la 23 august 1944, a mai petrecut un an de detenţie, la Târgu Jiu. Iar după asta a început ascensiunea.

La 27 de ani, era membru în conducerea UTC şi apoi al CC al PMR; la 28 de ani, era instructor de partid la Constanţa şi în Oltenia; la 29 de ani – deputat în Marea Adunare Naţională (fiind recompensat pentru rezultatele excelente în falisificarea voturilor din circumscripţia sa); la 30 de ani a devenit subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii, la 31 de ani – ministru adjunct al apărării, şef politic al armatei; la 36 de ani – secretar al CC (un post-cheie în partidele comuniste, ocupându-se de organizarea partidului); la 37 de ani, la cel de-al doilea Congres al PMR, a fost primit ca membru în Biroul Politic, însărcinat cu supravegherea internă de partid a Internelor, Securităţii, Armatei, Procuraturii şi Justiţiei.

În martie 1965, Nicolae Ceauşescu a fost ales prim-secretar al PMR. Comportamentul lui s-a schimbat radical după vizitele sale în China şi Coreea de Nord din cursul anului 1971.

Puterea absolută

Încântat de ceea ce văzuse acolo, de cum fusese primit, liderul român s-a hotărât să aplice acasă acelaşi model ideologic. Manifestaţiile chinezilor şi ale coreenilor, de un fast uimitor, l-au impresionat puternic – şi nu doar fastul, miile de oameni cu pancarte ce slăveau comunismul, ci şi gândirea comuniştilor nord-coreeni, bazată mult pe cultul personalităţii.

La întoarcerea în ţară, a pus în discuţie “Tezele din iulie”, inspirate din filosofia Juche a lui Kim Ir-Sen, una care se baza pe autonomia mai mare faţă de vecinii mai mari şi o autonomie în cadrul blocului sovietic. Pe 7 iulie, se publicau şi în presă “Propunerile de măsuri” ale lui Ceauşescu, titlul oficial al „Tezelor”.

Evident că acestea au fost aprobate unanim, apoi au devenit programul de resort al “etapei societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.

“Tezele” criticau manifestările burgheze, cosmopolitismul, muzica decadentă, consumul băuturilor alcoolice în localurile destinate tineretului, emisiunile de televiziune care propagă idei străine spiritului nostru etc. Postulau rolul conducător al partidului şi obligaţia înfăptuirii sarcinilor sale de către toţi oamenii muncii. Pe scurt, au stopat orice fel de progres, de liberalizare.

Pe 28 martie 1974, Nicolae Ceauşescu a monopolizat întreaga putere în stat: Marea Adunare Naţională l-a ales în unanimitate în funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România. Cu această ocazie, în cadrul ceremoniei, Nicolae Ceauşescu a primit de la Ştefan Voitec, preşedintele Marii Adunări Naţionale, eşarfa tricoloră cu stema ţării şi sceptrul – un simbol, de altfel, monarhic. În iunie 1973 intrase în Comitetul Executiv şi Elena Ceauşescu, care avea să devină o a doua putere în stat.

Căderea şi decăderea

În perioada următoare, Ceauşescu a început să se simtă şi să se creadă tot mai important, fiind cultivat intens acel cult al personalităţii – dar mai mult de către persoanele din jurul său, nu neapărat de el însuşi. Propaganda comunistă a creat un adevărat mit în jurul soţilor Ceauşescu, a fost falsificată grosier biografia cuplului, dar şi istoria naţională, pentru a ilustra măreţia regimului socialist şi a conducătorului, Ceauşescu a ajuns să se considere de-a dreptul un personaj istoric, pe linia lui Burebista, Decebal şi a domnitorilor medievali. În presă, la radio şi la televiziune, prin intermediul operelor publicate, preaslăvirea cuplului Ceauşescu făcea parte din propaganda specifică amplificării cultului personalităţii. Între timp, în anii ’80, românii obişnuiţi răbdau de foame şi frig, încercând să se descurce fiecare cum putea. Ambiţionându-se să plătească imensele datorii externe, dictatorul decretase că trebuie să se facă economii peste tot – de aceea, alimentele se dădeau doar cu porţia, pe cartelă, iar curentul se întrerupea între anumite ore.

Împuşcat de Crăciun

Victorios, în timpul Congresului al XIV-lea al PCR din 20/24 noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat achitarea completă a datoriei externe. Dar a şi acuzat violent un complot al Statelor Unite şi ale Uniunii Sovietice împotriva ţărilor mici, printre care se număra şi România.

În dimineaţa de 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu a plecat într-o vizită oficială în Iran, deşi evenimentele din Timişoara luaseră amploare. Era convins, probabil de către cei din jurul său, că nu se petrece nimic grav, că totul va fi înăbuşit şi cosmetizat. Întors pe 20 decembrie din Iran, Ceauşescu a ţinut un discurs la radio şi televiziune, în care punea evenimentele de la Timişoara pe seama unor “elemente huliganice de tip fascist”, instigaţi de “cercurile reacţionare imperialiste”, şi anunţa convocarea unui mare miting a doua zi la Bucureşti. Pentru el a fost începutul sfârşitului: pe 22 decembrie a încercat să fugă alături de soţia sa, cu elicopterul, însă a fost prins. La mare repezeală s-a organizat un proces, iar cei doi au fost condamnaţi la moarte. Au fost executaţi imediat, chiar în ziua de Crăciun a anului 1989.

 

Cluj – Napoca

Pe 16 octombrie 1974, prin decretul nr. 194 al Consiliului de Stat al RSR, Nicolae Ceauşescu a atribuit municipiului Cluj denumirea de Cluj-Napoca.

Totodată, de asemenea în scopuri propagandistice, a conferit oraşului ordinul “Steaua Republicii Socialiste România” clasa I, “dând o înaltă apreciere contribuţiei aduse de cetăţenii municipiului Cluj de-a lungul veacurilor la lupta întregului popor pentru libertate şi progres social şi la înfăptuirea politicii partidului şi statului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră.”

„Prima cazma săpată pentru cartierul Mănăştur a fost în 1973. Cartierul Grigorescu mai repede, prin anii ’60, Gheorgheni cam în paralel cu Mănăşturul, prin anii ’70. S-au ridicat aceste blocuri, era o necesitate extraordinară, afluenţa de lume de la sate pentru marile întreprinderi din oraş, era nevoie de construcţii uriaşe. În perioada interbelică era Cartierul Andrei Mureşanu pentru intelectualii români, acolo au obţinut loturi de case, era un cartier românesc, erau artişti, intelectuali, actori. Erau vile frumoase ale unor avocaţi români. După război au început primele blocuri sub forma aceea stalinistă, prin cartierul Iris, prin anii 48-50, aşa, cu acoperiş, şi lungi ca nişte vagoane. Câteva mai sunt şi pe strada Dorobanţilor. În cartierul Iris au fost primele blocuri din Cluj, în zona Bufniţa. Alte blocuri nu erau înainte, erau câteva prin oraş, de exemplu prin ’38 s-a făcut blocul acesta cu magazinul Sora de o firmă Sora din Bucureşti. Aşa nu erau blocuri făcute pentru muncitori şi pentru oameni. Acestea abia în perioada comunistă apar, pentru că înainte cei ce construiau construiau pentru ei, vile cu etaj sau ceva, nu era aşa o aglomerare forţată de către stat a unor mase de oameni în blocuri, era o libertate a omului ca să-şi construiască el”. Vasile Lechinţan, istoric, pentru Transilvania Reporter.


Publicitate

Postaţi un comentariu