Viktorie!

Bogdan Stanciu este editor al site-ului transilvaniareporter.ro
Bogdan Stanciu este editor al site-ului transilvaniareporter.ro

Rebelul anticomunist din 1989 a îmbătrânit în rele. S-a tuns, și-a pus cravată, și-a transformat sponsorii și prietenii în inamici de serviciu, a sedus o țară și neliniștește acum un continent. Viktor Orbán a câștigat zdrobitor alegerile din Ungaria, după ce în ultimele două mandate a „tunat” sistemul electoral astfel încât să-i răspundă la comenzi, ca o mașină de curse pe Hungaroring. Și-a cuplat clienții la bancomatul cu euro al Uniunii Europene, a șters pe jos cu opoziția și presa independentă și pozează în apărător al patriei și al Europei. A construit în fața refugiaților un gard de oțel la granița sudică, graniță pe care – nu-i așa? – înaintașii săi din fruntea națiunii maghiare au apărat-o sute de ani. Doar că marele bărbat de stat a ridicat stavila în fața unei majorități de slăbănogi, femei și copii, alungați de acasă de război și foame, în căutarea unor ajutoare sociale prin Germania, iar nu în fața liftelor păgâne pornite să dea calului ovăz din pristolul de la Roma.

Dar asta prea puțin contează. Orbán stăpânește perfect arta electorală, iar criza refugiaților este de natură să dea neliniști legitime și celor mai lucide creiere. A exploatat, în acest context, spaimele milenare ale unei națiuni care s-a simțit trădată/abandonată de Occident de mai multe ori în istorie – de la 1241, în fața tătarilor, la 1956, în fața sovieticilor, trecând prin catastrofele naționale de la Mohács și Trianon. Simultan, a mizat pe un fir narativ de pavăză a Europei, care constituie o parte esențială a etosului național maghiar, chiar mai mult (și mai puțin mitic) decât la români. Procedând astfel, Orbán s-a adresat, la fel ca Trump, la fel ca avocații Brexitului, emoțiilor, nu rațiunii. Sau, cum ar spune un bun amic al meu, ungur din Transilvania, a stimulat creierul reptilian, cel responsabil cu apărarea, în cazul detectării unei amenințări. În paralel, prin acordarea cetățeniei ungare maghiarilor din jurul țării-mamă, și-a extins bazinul electoral în tot spațiul Ungariei istorice, de la Brașov la Eisenstadt și de la Ujgorod la Subotica. Pentru maghiarii din diasporă este un erou. O cunoștință foarte apropiată, care a votat cu el, mi-a spus că a făcut asta – la fel ca peste 90% dintre maghiarii din România cu drept de vot în Ungaria – deoarece FIDESZ oferă alocații ungurilor din Ardeal. În esență, asta e o formă de mită electorală, cu bani proveniți, volens-nolens, de la contribuabili, fiindcă, evident, nu FIDESZ oferă alocațiile, ci statul ungar.

Astfel, mizând pe frică și recompensă, Orbán a câștigat fără drept de apel. Bruxelles-ul și Soros au reprezentat perfidul Occident, iar refugiații musulmani, dușmanul în fața căruia Ungaria, ca depozitară a „adevăratelor” valori europene, este chemată să apere Europa, sub sceptrul lui Viktor cel Sfânt. 

L-au ajutat și o opoziție dârză ca plastilina și absența unei prese combative. De fapt, nicio secundă nu a fost vorba dacă va câștiga sau nu, ci scorul cu care o va face. Iar rezultatul a fost spectaculos. Cele două treimi pe care FIDESZ le are la dispoziție în viitorul parlament de la Budapesta îi permit să facă, practic, ce vrea în Ungaria.

Astfel, rebelul din 1989, care denunța totalitarismul și apoi pleca la Oxford cu o bursă sponsorizată de George Soros, a devenit acum patronul unui sistem autoritar, o democrație simulată, cu o economie „iliberală”, un Viktor Orbán de 54 de ani, pe care Viktor Orbán de la 25 de ani l-ar fi denunțat în Piața Eroilor din Budapesta.

***
În 1989, comunitatea europeană crea PHARE, un instrument financiar menit să sprijine tranziția spre democrație a Poloniei și Ungariei. Numele celor două țări se găsește chiar în acronimul programului financiar, care provine de la „Poland and Hungary: Assistance for Restructuring their Economies”. Era un frumos joc de cuvinte – o abreviere din engleză forma cuvântul francez pentru „far” (phare).

PHARE a fost extins mai târziu, pentru a asista financiar toate țările din estul Europei care au dorit să se alăture comunității europene. Confirmând metaforele, Polonia și Ungaria au fost în anii 1990 farurile acestor țări. Ungaria a beneficiat de cele mai multe investiții străine din toată regiunea, „pachetul Bokros” a reformat economia, iar, în perioada 1998-2002, același Viktor Orbán, în timpul primului său mandat de premier, a făcut pași decisivi spre aderarea țării la Uniunea Europeană.

Cu o admirație abia mascată, Paul Lendvai, autorul unei cărți fundamentale pentru înțelegerea țării vecine, intitulată „Ungurii”, scria despre el, la vremea respectivă: „la 35 de ani, conducător al unei coaliții de centru-dreapta, a preluat funcția de președinte al Consiliului de Miniștri și-i conduce astăzi pe maghiari spre mileniul următor”.

Viktor Orbán a trecut apoi prin două alegeri pe care le-a pierdut, pentru a reveni la putere în 2010. În cele două mandate scurse de atunci a transformat radical țara. „Farul” Europei Centrale din anii 1990-2000 este acum „lanterna roșie” a Uniunii Europene în două aspecte determinante ale vieții de zi cu zi: percepția asupra corupției (conform Transparency International) și nivelul de libertate al societății (Freedom House). În ambele cazuri, Ungaria se clasează mai prost ca România și Bulgaria, codașele de serviciu ale Uniunii Europene, în aproape toate celelalte domenii.

Cu acest patrimoniu de contraperformanțe la nivel de percepție internațională, dar cu o popularitate remarcabilă pe plan intern, Orbán s-a instalat ca un trendsetter în regiune, iar partidele cu porniri „iliberale” nu vor pregeta să-i urmeze modelul. 

Postaţi un comentariu