Un secol de Banca Națională în Ardeal

Septimiu Moga, economist

de Septimiu Moga

Anul 1919 a fost un an turbulent atât pentru România, cât și pentru Transilvania. Chiar dacă Marea Adunare de la Alba Iulia hotărâse unirea la 1 decembrie 1918, o parte importantă a Crișanei și Banatului nu se aflau la începutul acelui an, sub administrație românească. Mai mult, din primăvara primului an al unirii, armata româna s-a aflat din nou în stare de război contra bolșevismului care își întindea tentaculele întunecate asupra Europei. Consiliul Dirigent, organul de conducere provizoriu al Transilvaniei încerca cu mijloacele limitate care le avea la îndemână să creeze cadrul legislativ și administrativ pentru unirea completă cu vechiul regat. Căile de comunicații erau în mare parte nefuncționale, iar economia și mai ales comerțul stagnau. Un ziar al vremii spunea că mărfurile făceau două săptămâni până la Fiume (Rjeka), Trieste sau Gdansk, dar marfa de la Brașov la Galați făcea chiar și două luni.

Totodată, nu trebuie ignorat faptul că atât România cât și Polonia, Ungaria, Austria sau Cehoslovacia s-au aflat o mare parte a acelui an în stare de război sau într-o stare de permanentă revoluție. Prin urmare, o mare parte a comerțului cu aceste regiuni, era unul speculativ și chiar de contrabandă. La fel se întâmpla și cu mijloacele bănești
Și mai nociv pentru Transilvania acelor vremuri a fost circulația în paralel a leilor, coroanelor austro-ungare și într-o mai mică măsură a leilor de ocupație sau a rublelor. Reîntoarcerea militarilor de pe fronturi sau din locurile în care au fost concentrați și locul unde se aflau la data semnării armistițiului, incertitudinea cu privire la granițele și dispozițiile ce se conturau la Conferința de Pace de la Paris, au complicat și mai mult situația monetară din Ardeal.

Autoritățile militare române au impus un curs administrativ de două coroane pentru un leu, dar spre deosebire de alte state, care începuseră o reformă monetară și o politică de identificare și prohibire a intrării în țară a bancnotelor străine, în Transilvania de abia în vara lui 1919 a fost luată o hotărâre de identificare prin ștampilare a coroanelor austro-ungare. Procesul de ștampilare s-a efectuat în condiții extrem de dificile și adesea rudimentare, durând până în luna noiembrie 1919. A fost un an în care prin efectul Legii lui Gresham, leul, moneda de încredere sau cea “bună” a unui stat victorios era scos din circulație prin tezaurizare, de coroana austro-ungară “nostrificată”prin ștampilare, dar care devenise moneda nimănui, o moneră “rea”. Economiștii vremii o atribuiau cel mai adesea defunctului Imperiu Austro-Ungar, Austriei și prea arare ori era percepută ca fiind moneda Transilvaniei. În lipsa unui comerț și a unei economii eliberate din constrângerile tranzitorii ale armistițiului, cotarea justă a unei valute era o himeră. Nu este greu de înțeles de ce valoarea coroanei fluctua de la un oraș la altul și chiar de la o tranzacție la alta, în raport cu leul, prezența celor două monede pe piață făcea foarte tentantă specula monetară.

În data de 6 noiembrie 1919, consiliul general al Băncii Naționale a Românei decidea “înființarea de sedii în orașele Brașov, Sibiu, Cluj, Arad, Timișoara și Oradea Mare” iar mai departe își propunea să se intervină pe lângă Ministerul de Finanțe “pentru obținerea localurilor sucursalelor din acele orașe ale Băncii Austro-Ungare”. În luna martie 1920, guvernatorul institutului de emisiune I.G. Bibicescu arăta, într-o scrisoare transmisă Ministerului de Finanțe, necesitatea unei reorganizări a băncii pentru ca “să profite și teritoriile alipite de ajutorul creditului său, pe care Banca Imperiului Austro-Ungar o făcea în Ardeal și Bucovina”.

Era un proiect extrem de ambițios ținând cont că banca centrală și sistemul bancar românesc aveau menirea să suplinească acele capitaluri care veniseră până atunci în special dinspre Germania, via Viena sau Budapesta, mari centre financiare ale Europei. Economiștii ardeleni se așteptau ca BNR “să-și înțeleagă menirea să vadă lipsa și nevoile Ardealului înlocuind sucursalele băncii imperiale austro-ungare de emisiune, care trebuie să mărturisim, știe cu atâta pricepere să-și îndeplinească scopul”. Bancherii ardeleni spuneau că “ne trebuiesc acele instituții refugiu pentru momentele de criză ca cele prin care trecem dela război încoace, cari să fie în stare să sprijine piața și individualitățile economice. Căci nu este admisibil ca o țară cu întreprinderi atât de înfloritoare precum are Ardealul, să sufere doar din lipsă de organizare, cele mai mari crize”.

A fost un drum nu numai mult așteptat dar și lung până la inițierea primelor operațiuni specifice, începute de abia în 1920. Cea mai dificilă dintre ele, efectuată împreună cu ministerul de finanțe a fost chiar unificarea monetară, operațiune de o complexitate și un consum de resurse enorm. Operațiunea însemna de fapt unificarea economică a țării, operațiune la care bilanțurile și resursele contau într-o mai mică măsură, ele erau costul visului de secole a românilor. Era puntea financiară peste Carpații care ne-au despărțit atâta vreme.

BNR a intrat acum un secol în Transilvania, Banat și Crișana cu un țel și speranțe imense. Era și este nevoie, după spusele istoricului ardelean Silviu Dragomir de noi și noi punți de legătură peste munții înstrăinării de până atunci : “Vom căuta deci a străpunge Carpații cu cât se poate mai multe linii de comunicații, va trebui de asemenea să luăm măsuri grabnice pentru a combate procentul prea urcat de al mortalității, care de fapt pune stavilă progresului nostru; vom fi nevoiți a ne forma o clasă mijlocie la orașe, de negustori și industriași pentru a nu mai fi prezentați lumii ca un popor nedezvoltat socialmente”. Nici azi, toate punțile dinspre Carpați nu sunt deschise, precum ne-am dori. O bancă centrală și produsul său cel mai important, moneda națională, se întemeiază pe trei principii importante încredere, speranță și robustețe. Mai este nevoie încă pentru dezvoltarea sfintelor punți între români de un izvor de încredere, robustețe și speranță aici în Transilvania. Munții nu ne mai separă de mai bine de un veac, banca de emisiune a promisiunilor noastre a rămas de aproape un secol un simbol și o punte de o parte și de alta a Carpaților, a fost și încă mai este sursa de prosperitate și iluminare la care au visat deopotrivă cele două spirite neliniștite Visarion Roman și Eugeniu Carada.

Postaţi un comentariu