Un scenariu: Statele Unite versus Coreea de Nord. Consecinţe în sistemul internaţional

Valentin Naumescu, diplomat

Puncte cheie:

  • În aşteptarea Declaraţiei de la Roma, de peste câteva zile, care ne va sugera spre ce fel de Uniune Europeană ne îndreptăm, vă propun să luăm în discuţie un scenariu (dacă tot se vorbeşte intens de scenarii europene), de data aceasta la nivel global. Iată-l: Statele Unite îşi înăspresc treptat abordarea în relaţia cu Coreea de Nord şi, cu aproximativ un an înaintea alegerilor prezidenţiale viitoare, în 2019 să zicem, după un lung şir de ameninţări reciproce, de teste nucleare nord-coreene, de discuţii aprinse de condamnare la Naţiunile Unite (cu rezoluţii blocate sau nu de China), de pregătiri militare în regiune, de sancţiuni, Washingtonul decide să pună în aplicare sloganul „Make America Great Again” şi în politica externă, făcând ceea ce nicio administraţie americană de după 1953 nu a făcut: să recurgă la soluţia militară, respectiv lovirea şi, în final, demolarea regimului scelerat de la Phenian, în numele libertăţilor şi demnităţii umane, al drepturilor omului şi securităţii nucleare globale;
  • Oricât ar părea astăzi de absurd şi de nerealist un asemenea scenariu, cred că merită făcut cel puţin exerciţiul mental al simulării consecinţelor unei astfel de mişcări spectaculoase asupra sistemului internaţional. Teza de la care pornesc este că o eventuală confruntare Statele Unite versus Coreea de Nord ar produce câteva beneficii strategice şi politice importante pentru administraţia Trump, precum: ar readuce imediat Statele Unite în poziţia de lider al lumii libere, garant al securităţii nucleare globale şi eliberator al nord-coreenilor de sub teroarea regimului, ar înghesui China într-o poziţie practic imposibilă (de a apăra ceea ce este de neapărat sau de a sta deoparte, ambele nefavorabile Beijingului), ar obliga moral Uniunea Europeană să susţină din nou Statele Unite, refăcând unitatea de valori a Occidentului, în fruntea căruia se află America (poate oare să spună altceva Bruxellesul, fără să se discrediteze definitiv ca “putere normativă”?), ar lăsa Rusia în offside strategic (apărarea lui Kim Jong Un nefiind miza vieţii lui Putin, care doreşte mai degrabă să îşi îmbunătăţească imaginea în Vestul Europei decât să se asocieze cu Phenianul, neavând interese majore în peninsulă), ar deschide calea reunificării Coreei şi, deloc neglijabil, ar trezi patriotismul şi mândria americană, pe baza cărora Trump ar putea încerca obţinerea celui de-al doilea mandat, în noiembrie 2020. Ca să nu mai spunem şi că, până la realizarea tuturor acestor obiective, mai mult sau mai puţin îndepărtate, zăngănitul armelor şi creşterea alarmantă a tensiunii în Asia ar deturna atenţia opiniei publice de la dificilele probleme politice interne cu care se confruntă în prezent administraţia Trump, mutând întreaga discuţie pe un palier superior;
  • Cu excepţia lui Barack Obama, care a venit la Casa Albă pe un foarte puternic mesaj anti-intervenţionist post-Bush, ultimii preşedinţi americani au avut, fiecare, războiul lor: Reagan – Războiul Rece, Bush Sr. – războiul din Kuweit, Clinton – războiul din fosta Iugoslavie, Bush Jr. – Afganistanul şi Irakul, toate împotriva unor regimuri agresoare şi opresoare. Nu spun că asta înseamnă neapărat ceva, că este obligatoriu ca tradiţia să fie urmată, dar este o observaţie;
  • Pentru a preîntâmpina o asemenea lovitură strategică a Statelor Unite chiar în coasta Chinei, Beijingul ar avea, în opinia mea, o singură soluţie decentă: să se grăbească şi să determine el însuşi, prin pârghiile politice şi economice pe care încă le (mai) are, deşi par tot mai puţine, o schimbare a regimului din Coreea de Nord, înainte de a o face americanii prin forţa armelor.

*

Într-un cumul de împrejurări interne şi internaţionale cu totul speciale, este posibil ca, în scenariul lovirii şi demolării regimului de la Phenian, să se întâlnească nevoia reală de oprire în timp util a procesului de obţinere de arme nucleare performante de către Kim Jong Un şi nevoia strategică de „reinventare” a Statelor Unite ca lider global al sistemului internaţional. Primul este un obiectiv de necontestat la nivelul comunităţii internaţionale responsabile, al doilea ar fi un proiect strategic american a cărui oportunitate la scara istoriei sunt convins că va fi evaluată atent de către strategii Casei Albe.

Turneul recent, de tatonare, al secretarului de stat Rex Tillerson în Japonia, Coreea de Sud şi China, cu menţionarea explicită, repetată, a „epuizării răbdării Statelor Unite faţă de Coreea de Nord şi a eşecului diplomaţiei”, respectiv a existenţei tuturor opţiunilor, inclusiv a celei militare, în relaţia cu regimul de la Phenian, arată că pista spre o asemenea evoluţie e deja deschisă, chiar dacă asumarea ei este deocamdată destul de îndepărtată. 

Din ambele perspective menţionate (externă şi internă), dincolo de costurile şi riscurile deloc neglijabile ale unei asemenea decizii, preşedintele Trump cred că ar ieşi în avantaj competitiv pentru următoarea campanie prezidenţială. Cu o singură condiţie: ca agravarea situaţiei interne, create de ancheta FBI asupra presupusei „coordonări a echipei electorale Trump cu serviciile secrete ruseşti” şi ingerinţa acestora din urmă în alegerile prezidenţiale de anul trecut, să nu slăbească atât de mult poziţia internă a preşedintelui Trump încât să ducă la începutul unei proceduri de impeachment în Congres, punct critic din care, chiar dacă ar scăpa de demitere, lui Trump i-ar veni foarte greu să mai fie un mare jucător pe plan global. Până atunci însă, o abordare ofensivă pe plan extern a Statelor Unite, într-un dosar care în general nu a creat divizări ale comunităţii internaţionale ci doar consens, ar fi şi un inspirat „canal de fugă” al preşedintelui Trump spre o temă care l-ar plasa într-o cu totul altă lumină.  

Să începem cu posibilele contra-argumente la acest scenariu. În primul rând, ideea că americanii s-au săturat definitiv de intervenţii militare externe. Aş vedea situaţia mai nuanţată. Totul este trecător, depinde cum sunt prezentate lucrurile, cum sunt înfăţişaţi în mass-media şi demonizaţi duşmanii, căci americanii pot trece foarte uşor de la o stare de spirit la alta, de la indiferenţă la altruism, de la pacifism la atitudine eroică. S-a văzut în ambele războaie mondiale, pe care Statele Unite le-au început de pe poziţii izolaţioniste, pentru a le încheia ca mari învingători împotriva puterilor agresoare. Ambele atitudini, deşi diametral opuse, s-au bucurat la vremea respectivă de largul suport al societăţii. În câteva luni, naţiunea americană se poate demobiliza sau mobiliza cu o putere pe care nu o are nicio altă naţiune a lumii, americanii fiind foarte receptivi la semnalele pe care le primesc de la instituţiile în care au încredere.

Al doilea contra-argument ar fi că războiul din Coreea de Nord ar putea semăna cu Vietnamul sau Irakul, două campanii cu rezultate incerte sau, mai degrabă, dezamăgitoare. Fals. Confruntarea cu regimul lui Kim Jong Un nu va semăna cu niciuna din aceste confruntări, ci se va apropia cel mai mult de războiul convenţional, pe spaţii largi de desfăşurare, cu inamici vizibili şi cu ameninţări „simetrice”, cel care pune cel mai bine în valoare superioritatea militară americană, cantitativă şi calitativă (în aer, pe apă şi pe uscat). Nu ar exista un război de gherilă, cu facţiuni paramilitare în junglă sau în deşert, cu civili radicalizaţi apărând la nesfârșit regimul, de sub ruine, cu o componentă religioasă pe plan local etc. Orice defecţiune a maşinăriei de propagandă a regimului ar bloca, practic, întregul aparat politic şi războinic al Phenianului. E suficient să le bombardeze televiziunea şi radio-ul de stat pentru a întrerupe căile principale de comunicaţii interne, pentru a rupe capitala de teritoriu, şi mai ales pentru a deconecta de la firele de „înaltă tensiune ideologică” o populaţie săracă şi speriată. Ideea că au rămas fără ordinele obișnuite de la comandantul suprem ar demobiliza şi „topi” în foarte scurt timp aparent masiva maşinărie de război nord-coreeană, în realitate flămândă și prost echipată. În plus, față de Vietnam și Irak, nord-coreenii sunt doar jumătatea unui popor, cea care știe foarte bine că cealaltă jumătate a poporului lor a găsit drumul spre libertate și bunăstare. Atractivitatea succesului Coreei de Sud ar conta mult în dezangajarea și lipsa de susținere populară a regimului tiranic, în vreme de război, mai ales dacă ar apărea primele indicii că sistemul se clatină.  

Al treilea contra-argument, protecţia Chinei. Discutabil. Mă îndoiesc că Beijingul ar fi dispus să îşi măsoare puterile militare cu ale Statelor Unite, pentru salvarea regimului despotic al dinastiei Kim. Nu merită. Riscurile unei confruntări de dimensiuni gigantice, pe care China ar putea la final să o piardă, sunt foarte mari, iar miza apărării unei Corei de Nord încremenită în deceniul 6 al secolului XX, este totuşi mică. Nu mai e ca acum o jumătate de secol, când împărţirea peninsulei coreene însemna echilibru de putere în Războiul Rece. Dictatura lui Kim nu mai este esenţială pentru stabilitatea regimului comunist chinez, în caz că a fost vreodată. Nici chiar perspectiva reunificării naţionale coreene, sub un regim democratic, aliat al Washingtonului, nu cred că mai sperie China într-atât de mult. China are în prezent mize globale şi a început să aibă grijă de o anumită imagine a sa pe plan internaţional, de putere civilizată, care vrea să „vândă” bine pe toate continentele, nutrind şi pretenţii de influenţă culturală, de softpower, pe care nu le avea acum trei sau patru decenii. China ar pierde foarte mult dacă ar susţine militar nefrecventabilul regim de la Phenian. Nu spun că ar fi mulţumită cu eliminarea unui regim comunist din proximitatea sa şi cu naşterea unei Corei unificate care ar deveni pe termen mediu şi lung o putere regională, una pro-occidentală care s-ar adăuga Japoniei, crescând astfel magnitudinea forţelor ostile Chinei din Asia, dar nu ar avea ce să mai facă, dacă încep efectiv ostilităţile, decât să accepte căderea lui Kim Jong Un. Probabil, China ar fi foarte activă politico-diplomatic înainte de declanșarea războiului, încercând să îl oprească.

Aşa cum am spus în punctajul iniţial, cam toţi preşedinţii americani (exceptându-l pe Obama, am explicat de ce) au avut războiul lor, în care s-au impus, chiar dacă războiul respectiv a fost foarte contestat pe plan internaţional şi intern, cum au fost cazurile îndepărtării de la putere, prin forţă, a lui Miloşevici sau Saddam Hussein.  Fiecare preşedinte american a demolat cel puţin un regim dictatorial. Nu e obligatoriu să o facă şi Trump, dar e tot mai posibil să ia în calcul această variantă.

Beneficii electorale? Depinde, în general da. Cu excepţia lui George Bush Senior, care a pierdut al doilea mandat în faţa lui Clinton pe motive economice, toţi ceilalţi preşedinţi americani hawkish, de la Reagan încoace, au fost reconfirmaţi pentru încă patru ani. Dar, de departe, cele mai importante consecinţe sunt cele din sistemul internaţional.

Cea mai interesantă observaţie cu privire la acest scenariu este că o confruntare cu regimul din Coreea de Nord ar readuce Statele Unite în poziţia de lider incontestabil al lumii libere, pe care toate celelalte mari puteri occidentale îl urmează (cel puțin ca susținere politică), inclusiv Uniunea Europeană în ansamblu, ceea ce ar fi o victorie strategică imensă a Washingtonului.

Al doilea beneficiu ar fi plasarea Chinei într-o poziţie extrem de dificilă, în care, orice ar face, ar avea mult de pierdut. A lupta pentru apărarea unui regim scelerat este compromiţător pe termen lung, în relaţia cu marea majoritate a pieţelor care contează pentru China, iar a nu face nimic şi a asista neputincioasă la distrugerea aliatului său istoric (cam scăpat de sub control, ce-i drept) ar reduce statutul de mare putere globală al Chinei.

Rusia ar ieşi practic din ecuaţia acestei confruntări, neavând nimic nici de câştigat, nici de pierdut, din bătălia împotriva lui Kim. Impresia generală ar fi însă că Rusia şi China împreună nu au putut face nimic pentru a opri voinţa politică și militară a Statelor Unite, şi, cel puţin pentru încă o generaţie, America şi-ar câştiga dreptul la respectul lumii civilizate, inclusiv suportul Uniunii Europene, plus o bază lărgită de influență în Asia.

Chestiunea economică a reconstrucției post-conflict a Coreei de Nord merită, la un moment dat, discutată, iar aici este posibil să se ajungă la un compromis cu China, încă de la începutul ostilităților.

Nu vreau să duc speculaţia până într-acolo încât să spun că, un eventual gest militar ameninţător al Coreei de Nord (considerat de Casa Albă drept atac) împotriva securității Statelor Unite ar putea atrage dorinţa Washingtonului de activare a art. 5 din Tratatul NATO, ceea ce ar împinge aliaţii europeni la asumarea unei opţiuni strategice dificile, de a lupta sau nu. Știm că discuția despre asumarea unor responsabilități globale ale NATO, dincolo de Europa și America de Nord, mergând până în Asia-Pacific, este mai veche și e considerată inevitabilă, la un moment dat. Am vedea cu toţii atunci că NATO nu înseamnă numai contribuţia Statelor Unite la securitatea Europei, ci poate fi citit şi invers, ca obligaţie a aliaţilor europeni de a interveni militar pentru securitatea Statelor Unite. În fond, NATO a mai intervenit în afara spațiului nord-atlantic, în Asia, prin misiunea ISAF din Afganistan, în 2001. Ce-ar face, într-o asemenea situație, francezii şi germanii? Ce s-ar alege din NATO?

Chiar punând speculaţia de mai sus, legată de NATO, între paranteze, scenariul SUA vs. Coreea de Nord rămâne în picioare. Nu avem nicio îndoială că în jurul Statelor Unite s-ar crea o alianță internațională puternică, având în planul al doilea Marea Britanie și Canada, dar și Coreea de Sud și Japonia, ultimele două fiind aliații asiatici tradiționali ai SUA, care se vor simți amenințați de un posibil atac nord-coreean. Miza ar crește astfel foarte mult, devenind din regională, globală. China ar fi marea perdantă a unei asemenea crize nord-coreene acutizate, cu excepția cazului în care, așa cum am spus, ar acționa chiar ea, preventiv, pentru înlăturarea lui Kim Jong Un, Beijingul profilându-se ca actor pozitiv pe plan internațional.

Experții militari susțin că regimul de la Phenian are deja armament nuclear, evidențiat de cele șase teste nucleare reușite din ultimii ani[1], din ce în ce mai puternice, deși încă modeste în raport cu tehnologia nucleară americană sau rusească. Cu cât trece timpul, cu atât motoarele de pe rachete vor deveni mai performante[2]. Unele teste eșuează, așa cum a fost cel de zilele trecute. Kim Jong Un a derulat trei teste nucleare numai de la inaugurarea președintelui Trump încoace. Este evident că, destul de curând, Coreea de Nord va solicita marilor puteri să fie considerată oficial putere nucleară, și să se așeze la masa negocierilor, cu un ochi pe ajutoarele financiare și alimentare din partea marilor puteri. Și este la fel de evident că acest lucru nu va fi acceptat, nici măcar de către China. În aceste condiții, până la ieșirea din dilema problemei nord-coreene[3] nu mai este decât o chestiune de timp.

Întrebarea nu e dacă se va acționa pentru schimbarea regimului de la Phenian, ci când, de către cine și cum? Va fi într-adevăr Trump președintele american care se va încumeta să avanseze, în cele din urmă, o soluție pentru această continuă sfidare?  

[1] http://www.bbc.com/news/world-asia-pacific-11813699

[2] http://www.reuters.com/article/us-northkorea-usa-sanctions-idUSKBN16S2KY

[3] https://www.bostonglobe.com/opinion/2017/03/21/north-korea-trump-nuclear-rubik-cube/88GovczhLAJMm6NEoHqeyO/story.html

Puncte cheie:

  • În aşteptarea Declaraţiei de la Roma, de peste câteva zile, care ne va sugera spre ce fel de Uniune Europeană ne îndreptăm, vă propun să luăm în discuţie un scenariu (dacă tot se vorbeşte intens de scenarii europene), de data aceasta la nivel global. Iată-l: Statele Unite îşi înăspresc treptat abordarea în relaţia cu Coreea de Nord şi, cu aproximativ un an înaintea alegerilor prezidenţiale viitoare, în 2019 să zicem, după un lung şir de ameninţări reciproce, de teste nucleare nord-coreene, de discuţii aprinse de condamnare la Naţiunile Unite (cu rezoluţii blocate sau nu de China), de pregătiri militare în regiune, de sancţiuni, Washingtonul decide să pună în aplicare sloganul „Make America Great Again” şi în politica externă, făcând ceea ce nicio administraţie americană de după 1953 nu a făcut: să recurgă la soluţia militară, respectiv lovirea şi, în final, demolarea regimului scelerat de la Phenian, în numele libertăţilor şi demnităţii umane, al drepturilor omului şi securităţii nucleare globale;
  • Oricât ar părea astăzi de absurd şi de nerealist un asemenea scenariu, cred că merită făcut cel puţin exerciţiul mental al simulării consecinţelor unei astfel de mişcări spectaculoase asupra sistemului internaţional. Teza de la care pornesc este că o eventuală confruntare Statele Unite versus Coreea de Nord ar produce câteva beneficii strategice şi politice importante pentru administraţia Trump, precum: ar readuce imediat Statele Unite în poziţia de lider al lumii libere, garant al securităţii nucleare globale şi eliberator al nord-coreenilor de sub teroarea regimului, ar înghesui China într-o poziţie practic imposibilă (de a apăra ceea ce este de neapărat sau de a sta deoparte, ambele nefavorabile Beijingului), ar obliga moral Uniunea Europeană să susţină din nou Statele Unite, refăcând unitatea de valori a Occidentului, în fruntea căruia se află America (poate oare să spună altceva Bruxellesul, fără să se discrediteze definitiv ca “putere normativă”?), ar lăsa Rusia în offside strategic (apărarea lui Kim Jong Un nefiind miza vieţii lui Putin, care doreşte mai degrabă să îşi îmbunătăţească imaginea în Vestul Europei decât să se asocieze cu Phenianul, neavând interese majore în peninsulă), ar deschide calea reunificării Coreei şi, deloc neglijabil, ar trezi patriotismul şi mândria americană, pe baza cărora Trump ar putea încerca obţinerea celui de-al doilea mandat, în noiembrie 2020. Ca să nu mai spunem şi că, până la realizarea tuturor acestor obiective, mai mult sau mai puţin îndepărtate, zăngănitul armelor şi creşterea alarmantă a tensiunii în Asia ar deturna atenţia opiniei publice de la dificilele probleme politice interne cu care se confruntă în prezent administraţia Trump, mutând întreaga discuţie pe un palier superior;
  • Cu excepţia lui Barack Obama, care a venit la Casa Albă pe un foarte puternic mesaj anti-intervenţionist post-Bush, ultimii preşedinţi americani au avut, fiecare, războiul lor: Reagan – Războiul Rece, Bush Sr. – războiul din Kuweit, Clinton – războiul din fosta Iugoslavie, Bush Jr. – Afganistanul şi Irakul, toate împotriva unor regimuri agresoare şi opresoare. Nu spun că asta înseamnă neapărat ceva, că este obligatoriu ca tradiţia să fie urmată, dar este o observaţie;
  • Pentru a preîntâmpina o asemenea lovitură strategică a Statelor Unite chiar în coasta Chinei, Beijingul ar avea, în opinia mea, o singură soluţie decentă: să se grăbească şi să determine el însuşi, prin pârghiile politice şi economice pe care încă le (mai) are, deşi par tot mai puţine, o schimbare a regimului din Coreea de Nord, înainte de a o face americanii prin forţa armelor.

*

Într-un cumul de împrejurări interne şi internaţionale cu totul speciale, este posibil ca, în scenariul lovirii şi demolării regimului de la Phenian, să se întâlnească nevoia reală de oprire în timp util a procesului de obţinere de arme nucleare performante de către Kim Jong Un şi nevoia strategică de „reinventare” a Statelor Unite ca lider global al sistemului internaţional. Primul este un obiectiv de necontestat la nivelul comunităţii internaţionale responsabile, al doilea ar fi un proiect strategic american a cărui oportunitate la scara istoriei sunt convins că va fi evaluată atent de către strategii Casei Albe.

Turneul recent, de tatonare, al secretarului de stat Rex Tillerson în Japonia, Coreea de Sud şi China, cu menţionarea explicită, repetată, a „epuizării răbdării Statelor Unite faţă de Coreea de Nord şi a eşecului diplomaţiei”, respectiv a existenţei tuturor opţiunilor, inclusiv a celei militare, în relaţia cu regimul de la Phenian, arată că pista spre o asemenea evoluţie e deja deschisă, chiar dacă asumarea ei este deocamdată destul de îndepărtată. 

Din ambele perspective menţionate (externă şi internă), dincolo de costurile şi riscurile deloc neglijabile ale unei asemenea decizii, preşedintele Trump cred că ar ieşi în avantaj competitiv pentru următoarea campanie prezidenţială. Cu o singură condiţie: ca agravarea situaţiei interne, create de ancheta FBI asupra presupusei „coordonări a echipei electorale Trump cu serviciile secrete ruseşti” şi ingerinţa acestora din urmă în alegerile prezidenţiale de anul trecut, să nu slăbească atât de mult poziţia internă a preşedintelui Trump încât să ducă la începutul unei proceduri de impeachment în Congres, punct critic din care, chiar dacă ar scăpa de demitere, lui Trump i-ar veni foarte greu să mai fie un mare jucător pe plan global. Până atunci însă, o abordare ofensivă pe plan extern a Statelor Unite, într-un dosar care în general nu a creat divizări ale comunităţii internaţionale ci doar consens, ar fi şi un inspirat „canal de fugă” al preşedintelui Trump spre o temă care l-ar plasa într-o cu totul altă lumină.  

Să începem cu posibilele contra-argumente la acest scenariu. În primul rând, ideea că americanii s-au săturat definitiv de intervenţii militare externe. Aş vedea situaţia mai nuanţată. Totul este trecător, depinde cum sunt prezentate lucrurile, cum sunt înfăţişaţi în mass-media şi demonizaţi duşmanii, căci americanii pot trece foarte uşor de la o stare de spirit la alta, de la indiferenţă la altruism, de la pacifism la atitudine eroică. S-a văzut în ambele războaie mondiale, pe care Statele Unite le-au început de pe poziţii izolaţioniste, pentru a le încheia ca mari învingători împotriva puterilor agresoare. Ambele atitudini, deşi diametral opuse, s-au bucurat la vremea respectivă de largul suport al societăţii. În câteva luni, naţiunea americană se poate demobiliza sau mobiliza cu o putere pe care nu o are nicio altă naţiune a lumii, americanii fiind foarte receptivi la semnalele pe care le primesc de la instituţiile în care au încredere.

Al doilea contra-argument ar fi că războiul din Coreea de Nord ar putea semăna cu Vietnamul sau Irakul, două campanii cu rezultate incerte sau, mai degrabă, dezamăgitoare. Fals. Confruntarea cu regimul lui Kim Jong Un nu va semăna cu niciuna din aceste confruntări, ci se va apropia cel mai mult de războiul convenţional, pe spaţii largi de desfăşurare, cu inamici vizibili şi cu ameninţări „simetrice”, cel care pune cel mai bine în valoare superioritatea militară americană, cantitativă şi calitativă (în aer, pe apă şi pe uscat). Nu ar exista un război de gherilă, cu facţiuni paramilitare în junglă sau în deşert, cu civili radicalizaţi apărând la nesfârșit regimul, de sub ruine, cu o componentă religioasă pe plan local etc. Orice defecţiune a maşinăriei de propagandă a regimului ar bloca, practic, întregul aparat politic şi războinic al Phenianului. E suficient să le bombardeze televiziunea şi radio-ul de stat pentru a întrerupe căile principale de comunicaţii interne, pentru a rupe capitala de teritoriu, şi mai ales pentru a deconecta de la firele de „înaltă tensiune ideologică” o populaţie săracă şi speriată. Ideea că au rămas fără ordinele obișnuite de la comandantul suprem ar demobiliza şi „topi” în foarte scurt timp aparent masiva maşinărie de război nord-coreeană, în realitate flămândă și prost echipată. În plus, față de Vietnam și Irak, nord-coreenii sunt doar jumătatea unui popor, cea care știe foarte bine că cealaltă jumătate a poporului lor a găsit drumul spre libertate și bunăstare. Atractivitatea succesului Coreei de Sud ar conta mult în dezangajarea și lipsa de susținere populară a regimului tiranic, în vreme de război, mai ales dacă ar apărea primele indicii că sistemul se clatină.  

Al treilea contra-argument, protecţia Chinei. Discutabil. Mă îndoiesc că Beijingul ar fi dispus să îşi măsoare puterile militare cu ale Statelor Unite, pentru salvarea regimului despotic al dinastiei Kim. Nu merită. Riscurile unei confruntări de dimensiuni gigantice, pe care China ar putea la final să o piardă, sunt foarte mari, iar miza apărării unei Corei de Nord încremenită în deceniul 6 al secolului XX, este totuşi mică. Nu mai e ca acum o jumătate de secol, când împărţirea peninsulei coreene însemna echilibru de putere în Războiul Rece. Dictatura lui Kim nu mai este esenţială pentru stabilitatea regimului comunist chinez, în caz că a fost vreodată. Nici chiar perspectiva reunificării naţionale coreene, sub un regim democratic, aliat al Washingtonului, nu cred că mai sperie China într-atât de mult. China are în prezent mize globale şi a început să aibă grijă de o anumită imagine a sa pe plan internaţional, de putere civilizată, care vrea să „vândă” bine pe toate continentele, nutrind şi pretenţii de influenţă culturală, de softpower, pe care nu le avea acum trei sau patru decenii. China ar pierde foarte mult dacă ar susţine militar nefrecventabilul regim de la Phenian. Nu spun că ar fi mulţumită cu eliminarea unui regim comunist din proximitatea sa şi cu naşterea unei Corei unificate care ar deveni pe termen mediu şi lung o putere regională, una pro-occidentală care s-ar adăuga Japoniei, crescând astfel magnitudinea forţelor ostile Chinei din Asia, dar nu ar avea ce să mai facă, dacă încep efectiv ostilităţile, decât să accepte căderea lui Kim Jong Un. Probabil, China ar fi foarte activă politico-diplomatic înainte de declanșarea războiului, încercând să îl oprească.

Aşa cum am spus în punctajul iniţial, cam toţi preşedinţii americani (exceptându-l pe Obama, am explicat de ce) au avut războiul lor, în care s-au impus, chiar dacă războiul respectiv a fost foarte contestat pe plan internaţional şi intern, cum au fost cazurile îndepărtării de la putere, prin forţă, a lui Miloşevici sau Saddam Hussein.  Fiecare preşedinte american a demolat cel puţin un regim dictatorial. Nu e obligatoriu să o facă şi Trump, dar e tot mai posibil să ia în calcul această variantă.

Beneficii electorale? Depinde, în general da. Cu excepţia lui George Bush Senior, care a pierdut al doilea mandat în faţa lui Clinton pe motive economice, toţi ceilalţi preşedinţi americani hawkish, de la Reagan încoace, au fost reconfirmaţi pentru încă patru ani. Dar, de departe, cele mai importante consecinţe sunt cele din sistemul internaţional.

Cea mai interesantă observaţie cu privire la acest scenariu este că o confruntare cu regimul din Coreea de Nord ar readuce Statele Unite în poziţia de lider incontestabil al lumii libere, pe care toate celelalte mari puteri occidentale îl urmează (cel puțin ca susținere politică), inclusiv Uniunea Europeană în ansamblu, ceea ce ar fi o victorie strategică imensă a Washingtonului.

Al doilea beneficiu ar fi plasarea Chinei într-o poziţie extrem de dificilă, în care, orice ar face, ar avea mult de pierdut. A lupta pentru apărarea unui regim scelerat este compromiţător pe termen lung, în relaţia cu marea majoritate a pieţelor care contează pentru China, iar a nu face nimic şi a asista neputincioasă la distrugerea aliatului său istoric (cam scăpat de sub control, ce-i drept) ar reduce statutul de mare putere globală al Chinei.

Rusia ar ieşi practic din ecuaţia acestei confruntări, neavând nimic nici de câştigat, nici de pierdut, din bătălia împotriva lui Kim. Impresia generală ar fi însă că Rusia şi China împreună nu au putut face nimic pentru a opri voinţa politică și militară a Statelor Unite, şi, cel puţin pentru încă o generaţie, America şi-ar câştiga dreptul la respectul lumii civilizate, inclusiv suportul Uniunii Europene, plus o bază lărgită de influență în Asia.

Chestiunea economică a reconstrucției post-conflict a Coreei de Nord merită, la un moment dat, discutată, iar aici este posibil să se ajungă la un compromis cu China, încă de la începutul ostilităților.

Nu vreau să duc speculaţia până într-acolo încât să spun că, un eventual gest militar ameninţător al Coreei de Nord (considerat de Casa Albă drept atac) împotriva securității Statelor Unite ar putea atrage dorinţa Washingtonului de activare a art. 5 din Tratatul NATO, ceea ce ar împinge aliaţii europeni la asumarea unei opţiuni strategice dificile, de a lupta sau nu. Știm că discuția despre asumarea unor responsabilități globale ale NATO, dincolo de Europa și America de Nord, mergând până în Asia-Pacific, este mai veche și e considerată inevitabilă, la un moment dat. Am vedea cu toţii atunci că NATO nu înseamnă numai contribuţia Statelor Unite la securitatea Europei, ci poate fi citit şi invers, ca obligaţie a aliaţilor europeni de a interveni militar pentru securitatea Statelor Unite. În fond, NATO a mai intervenit în afara spațiului nord-atlantic, în Asia, prin misiunea ISAF din Afganistan, în 2001. Ce-ar face, într-o asemenea situație, francezii şi germanii? Ce s-ar alege din NATO?

Chiar punând speculaţia de mai sus, legată de NATO, între paranteze, scenariul SUA vs. Coreea de Nord rămâne în picioare. Nu avem nicio îndoială că în jurul Statelor Unite s-ar crea o alianță internațională puternică, având în planul al doilea Marea Britanie și Canada, dar și Coreea de Sud și Japonia, ultimele două fiind aliații asiatici tradiționali ai SUA, care se vor simți amenințați de un posibil atac nord-coreean. Miza ar crește astfel foarte mult, devenind din regională, globală. China ar fi marea perdantă a unei asemenea crize nord-coreene acutizate, cu excepția cazului în care, așa cum am spus, ar acționa chiar ea, preventiv, pentru înlăturarea lui Kim Jong Un, Beijingul profilându-se ca actor pozitiv pe plan internațional.

Experții militari susțin că regimul de la Phenian are deja armament nuclear, evidențiat de cele șase teste nucleare reușite din ultimii ani[1], din ce în ce mai puternice, deși încă modeste în raport cu tehnologia nucleară americană sau rusească. Cu cât trece timpul, cu atât motoarele de pe rachete vor deveni mai performante[2]. Unele teste eșuează, așa cum a fost cel de zilele trecute. Kim Jong Un a derulat trei teste nucleare numai de la inaugurarea președintelui Trump încoace. Este evident că, destul de curând, Coreea de Nord va solicita marilor puteri să fie considerată oficial putere nucleară, și să se așeze la masa negocierilor, cu un ochi pe ajutoarele financiare și alimentare din partea marilor puteri. Și este la fel de evident că acest lucru nu va fi acceptat, nici măcar de către China. În aceste condiții, până la ieșirea din dilema problemei nord-coreene[3] nu mai este decât o chestiune de timp.

Întrebarea nu e dacă se va acționa pentru schimbarea regimului de la Phenian, ci când, de către cine și cum? Va fi într-adevăr Trump președintele american care se va încumeta să avanseze, în cele din urmă, o soluție pentru această continuă sfidare?  

[1] http://www.bbc.com/news/world-asia-pacific-11813699

[2] http://www.reuters.com/article/us-northkorea-usa-sanctions-idUSKBN16S2KY

[3] https://www.bostonglobe.com/opinion/2017/03/21/north-korea-trump-nuclear-rubik-cube/88GovczhLAJMm6NEoHqeyO/story.html


Publicitate

Postaţi un comentariu