Trecutul şi Dosarul

Politicianul român, de decenii, vrea să distrugă o ţară, s-o dea altora, deşi ea se încăpăţânează să reziste, să supravieţuiască mizeriei economice şi morale, să existe într-o lume a altora. Şi nu ai ei! Politicianul nu caută să construiască, să creeze, să dureze pentru el şi pentru ţară, ci doar să demoleze, să ancheteze orice şi continuu, să judece, să acuze şi să condamne. Parcă am trăi într-un gulag unde sunt numai vinovaţi, hoţi şi criminali. Pe vajnicul politician nu-l interesează un pas înainte, o biruinţă, o zi mai bună, o viaţă cu şanse. Nu! El e făcut, croit, blestemat, aş zice, să se supună oricui dinafară (sau dinăuntru), să câştige ilicit averi, să judece nesfârşit semeni, duşmani sau adversari. După haosul din decembrie 89 are o unică şi solidă obsesie: trecutul şi dosarul. O patimă bolnăvicioasă îl roade, îl dezumanizează şi-l coboară la rangul de nouă sălbăticiune în natură. El vrea să judece, să condamne, să distrugă. Visul lui e de a avea averi, de a descoperi duşmani; de a ancheta şi pune la zid pe aceştia, fără să se gândească o clipă la păcatele lui.

Sunt gânduri ce le scriu cu tristeţe. Credeam că acum, după alegerea unui nou preşedinte, acest climat ce duce spre mahala şi zarvă de piaţă va diminua, se va stinge oleacă. Iluzie! El creşte de la o zi la alta ca un Făt – nu frumos, ci hidos. Speram ca preşedintele Iohannis să aducă o undă de linişte, de pace socială, să adune energiile şi să le îndrepte spre binele şi progresul naţiunii. Dar nu s-a întâmplat aşa. Mai mult, preşedintele, mic şi subţire ca statură politică (impresie fragilă de moment), continuă vechile metehne ale noastre. Voi aminti două dintre ele. 1) El declară cu glasul blajin, dar ferm, că vrea un guvern al LUI! Că vrea un guvern liberal, că vrea să-l înlăture pe Ponta. Nu ne dă de înţeles, ci ne spune desluşit acest adevăr. Îi vom aminti, cu tot respectul, că atâţia mari dictatori ai lumii – nu-i vom numi – au avut guvernul lor şi ştim unde au ajuns şi cum au sfârşit. Vom spune că guvernul nu e al preşedintelui, ci al ţării, al românilor. Al nostru! Că a rezultat din ultimele alegeri cât de cât democratice. Cel ce trebuie să apere unitatea şi pacea ţării, spre a asigura o armonie între puterile statului, îi vrea „pe ai lui”. Merge, deci, spre dezbinare, sfadă şi acuză. Păcat. 2) PNL, atât de iubit de Iohannis – normal, acesta l-a adus la putere, s-a alăturat PDL-ului, un partid corupt, revolut, renegat total şi de părintele lui Traian Băsescu. În aceste condiţii PNL e ca un măr pe jumătate putred. Ne aşteptam ca PNL să crească în valoare şi morală, să devină o forţă, cu echilibru şi maturitate în politica ţării. Preşedintele n-are răbdare, nu vrea să fie – aşa cum Constituţia spune – al tuturor românilor, ci unul doar al…românilor lui! A mai spus asta un… jucător ratat. Preşedintele a numit în funcţii oameni cu un trecut cam în ceaţă, colindători prin partide, candidaţi de profesie. Am atrage atenţia, cu necesare reverenţe, că în fruntea PNL se formează o nouă urmaşă a Elenei: atotştiutoare, mândră, agresivă, gata de lecţii şi sarcini înainte de a fi!

Revenind la soarta ţării şi a noastră, reafirm că politicienii noştri au acea obsesie bolnăvicioasă pe care o numeam în titlu. Dar şi mai grav e faptul că nu-i interesează prezentul sau viitorul. Unii chiar le aruncă la lada de gunoi a istoriei. Se pare că vom fi primul popor care va trăi nu din gândire şi creaţie, ci din scotocirea trecutului şi dosarelor. Vreau unii acum să redeschidem dosarul mineriadei. Treziţi din somnul cel de moarte, aceşti necrofagi ai istoriei vor o rejudecare. Va fi ca şi cele de până acum: strâmbă, ruşinoasă, revanşardă. Cine pe cine judecă şi de ce?

Dacă tot vrem să trăim, să clădim şi să progresăm prin procese, de ce nu începem cu cel al Revoluţiei din decembrie 89?! De ce nu rejudecăm procesul dictatorului Nicolae Ceauşescu? El a fost acuzat de genocid, acesta fiind primul cap de acuzare din caricatura penibilă de proces. Am preluat cu entuziasm tâmp cifra oferită de bunul şi marele vest de peste ocean: 60.000 de morţi! Ce frumos ne-au minţit! În „O istorie sinceră a poporului român”, regretatul istoric Florin Constantiniu scrie pe baza documentelor, că în decembrie 1989, au murit 1104 persoane, din care doar 160 până în 22 decembrie. Majoritatea morţilor şi răniţilor aparţine perioadei de după arestarea dictatorului. O altă acuză, uriaşă minciună: subminarea economiei naţionale. Dictatorul ne-a lăsat o ţară cu o industrie şi o economie pe care nici azi nu am isprăvit să o vindem străinilor, s-o retrocedăm, s-o jefuim. Procesul dictatorului a avut procurori, judecători, avocaţi. Unul singur, se pare într-un acces de demnitate sau jenă, şi-a tras un glonţ în cap. Ceilalţi au promovat şi beneficiat! Ştiu indivizi care se cred revoluţionari, deşi, în exces de zel şi brambureală, au împuşcat oameni nevinovaţi. Şi iau pentru asta îndemnizaţii! De ce să se redeschidă dosarul mineriadei? Trebuie pedepsiţi cei ce au chemat minerii! Minerii de ce au venit? Apoi, cei ce au blocat cinci luni Piaţa Universităţii în numele democraţiei nu au nicio umbră de vină? Pedepsim pe cei care au stins focul şi nu pe cei care l-au pus. De ce? Până când? Ion Iliescu – nu-l apăr – are un merit uriaş: a ţinut România întreagă, ţara nu s-a făcut bucăţele, ca URSS, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Am fost atunci la un pas de tragedie. Să-l judecăm, să mai omorâm un preşedinte după un sfert de veac de democraţie? Halal democraţie! Noi vrem, trebuie să ştim, să judecăm! Americanii ştiu oare cine i-a asasinat şi de ce pe fraţii Kennedy?

Ne irosim forţele zadarnic, cărând în spate două pietre de moară: trecutul şi dosarul.