Sudul Flancului Estic al NATO (România), mai puţin apărat decât Nordul (Polonia)?

Valentin Naumescu, diplomat

Pe măsură ce ne apropiem de Summitul NATO de la Varşovia, programat pe 8-9 iulie, tabloul decizional începe să se profileze, chiar dacă în linii destul de vagi, deocamdată. Polonia şi cele trei state baltice vor beneficia de câte un batalion rotaţional de 800-1000 militari fiecare, la care vor contribui Statele Unite, Marea Britanie, posibil Germania şi, foarte probabil, la cererea Washingtonului, Canada. Fiind la distanţe mici una de cealaltă, aceste unităţi vor forma practic o forţă compactă de reacţie de circa 4000 de militari, pregătită să apere poziţiile de la Marea Baltică. Este ceea ce se numeşte „apărarea avansată întărită” (vorba vine), în cadrul forţei de reacţie rapidă a Alianţei, menită să respingă un eventual atac în regiune. Chiar şi cu 4000 de militari în zonă, prezenţa NATO rămâne foarte redusă, în comparaţie cu potenţialul ofensiv al armatei ruse. Rămâne valabilă observaţia dezamăgitoare că, la 12-17 ani de la aderarea fostelor state comuniste, resursele militare de apărare din Europa Centrală şi de Est reprezintă mai puţin de 5% din totalul forţei NATO staţionate în Europa, în condiţiile în care ameninţarea unei agresiuni asupra Europei de Vest a scăzut astăzi aproape de zero şi singura raţiune de a fi a Alianţei Nord-Atlantice a rămas securizarea ţărilor de la frontiera răsăriteană.

Scutul antirachetă de la Deveselu, recent operaţionalizat, va fi „botezat” oficial ca aparţinând sistemului de apărare integrat al NATO, nemaifiind (pe hârtie, căci în realitate…) o capabilitate militară pur americană în Estul Europei. Nu este clar, în schimb, dacă şi cum se va forma mult discutata flotă a NATO la Marea Neagră, „proiectul României” pentru acest summit, la care ar urma să participe statele riverane Turcia, România şi Bulgaria (evident, cu ajutorul decisiv al Statelor Unite), proiect susţinut declarativ în repetate rânduri de foarte activul ambasador american la Bucureşti. Cu alte cuvinte, nu se ştie în acest moment în ce va consta apărarea militară propriu-zisă a teritoriului României, pe uscat, în aer şi pe apă, şi de la ce distanţă de teritoriul nostru naţional (sute, mii de kilometri?) se presupune că ar trebui să se mobilizeze această forţă de apărare, în caz de necesitate, pentru a ajunge aici în timp util.

Ceea ce se ştie este că discuţiile politico-diplomatice şi militare se derulează cu intensitate maximă, la toate nivelurile care contează, şi vor continua până la consumarea evenimentului, şi de asemenea că statele membre ale Alianţei aflate pe Flancul Estic fac ultimele eforturi pentru a convinge marile puteri occidentale de importanţa geostrategică a propriului teritoriu. Să ne înţelegem, aici nu e vorba de excepţionalitatea geopolitică a vreunei ţări în comparaţie cu celelalte, căci toate sunt situate strategic, grupate fiind la Marea Baltică sau la Marea Neagră. Doar Ungaria şi Slovacia, aflate oarecum între grupul nordic şi grupul sudic al Flancului Estic, par să nu intre pentru moment în aceste calcule. Ceea ce face aşadar diferenţa este influenţa politică a capitalelor respective pe lângă marile puteri, capacitatea de a întreţine un curent favorabil adoptării unor decizii şi alocării de resurse îndreptate spre ele, împreună cu alte considerente, inclusiv economice, care definesc cota de interes pentru o anumită regiune. Greutatea politică a Poloniei şi imensa ei încărcătură istorică în legătură cu marile evenimente din Europa Centrală şi de Est îi vor da, cel mai probabil, întâietatea la acest summit, pe care are şi avantajul psihologic de a îl găzdui.

Flexibilitatea” mandatului României de reprezentare la Summitul NATO nu are darul să ne liniştească, dimpotrivă, sugerează că nimic cert nu s-a obţinut până acum, că discuţiile continuă până în ultima zi iar Bucureştiul nu ştie exact ce va obţine. Într-o declaraţie relativ recentă, preşedintele Iohannis şi-a exprimat speranţa că nu vor apărea disproporţii între securizarea Nordului şi a Sudului Flancului Estic, ceea ce înseamnă, de fapt, că îngrijorarea este reală. Ştim că nu e uşor, problema centrală este asigurarea resurselor, iar Statele Unite, principalul contributor, se află în plină campanie prezidenţială, cu un candidat (cel republican) care contestă cheltuielile americane „prea mari” în cadrul NATO, pentru asigurarea securităţii Europei, într-un context în care acest lucru, crede Trump, nu ar mai corespunde priorităţilor şi intereselor primordiale ale Americii. Trump are ce are cu China, nu cu Rusia, deci o dezangajare financiară din NATO i s-ar părea un lucru firesc. Până pe 8 noiembrie, administraţia americană va menaja oarecum şi percepţiile electoratului care îl susţine pe Donald Trump sau este indecis, pentru a nu împovăra candidatura lui Hillary Clinton cu angajamente suplimentare.

Faptul că accentul la acest summit va cădea pe consolidarea planurilor de apărare ale aliaţilor estici, de la Marea Baltică la Marea Neagră, nu mai este un secret pentru nimeni. Da, dar care Est va fi mai bine apărat, care va conta mai mult în calculele strategice, cel de Nord sau cel de Sud? Perfecta egalitate va fi imposibil de realizat, atât pe hârtie, cât şi în realitatea de pe teren. Resursele sunt limitate, aliaţii europeni continentali alocând în mod tradiţional puţin pentru apărare, iar puterile atlantice de limbă engleză (SUA, Marea Britanie, Canada) asigurând în continuare forţa militară principală a Occidentului şi având primul cuvânt în ecuaţia decizională a Alianţei euro-atlantice. Lobby-ul politic în marile capitale şi eficienţa argumentelor strategice ale ţărilor beneficiare ale securităţii colective sunt aşadar decisive în această perioadă.

Din punct de vedere al strategiei de negociere, se pare că „nordicii” Flancului Estic au fost până acum mai pragmatici. Au cerut trupe, tancuri şi escadrile de avioane. Noi am greşit oarecum tactic, exultând după operaţionalizarea scutului, care rămâne în esenţă un câştig simbolic, o panglică tăiată, care înseamnă mult, e adevărat, pe harta geopolitică a Europei, un steguleţ cu 50 de stele implantat în proximitatea frontierelor occidentale ale Rusiei. Dar scutul în sine nu ne apără de un eventual atac terestru, aerian (avioane) sau naval, adică într-o confruntare convenţională directă, în care inferioritatea militară a României şi chiar a Alianţei în zonă, faţă de Rusia, nu poate fi pusă la îndoială.

Imediat după mediatizarea posibilităţii ca Polonia, Lituania, Letonia şi Estonia să primească, fiecare, câte un batalion NATO, secretarul general al Alianţei a anunţat că şi România pune la dispoziţie o bază cu o capacitate de aproximativ 5000 de militari şi că detaliile vor fi stabilite mai târziu. Se caută soluţii pentru o „brigadă multinaţională”, sub conducerea României, care să acopere regiunea de sud-est, România şi Bulgaria. În traducere liberă, o unitate goală avem şi noi de oferit, doar un batalion ar trebui să se mai găsească. Cine să-l aducă şi să-l finanţeze însă, la standardele NATO? Poate „sora mai mare”, Franţa? Slabe speranţe. Parisul abia dacă îşi mai poate susţine misiunile externe actuale, cu rezultate neclare în Siria şi Mali, şi cu probabilitatea unei intervenţii franco-britanice costisitoare în Libia. Mai mult, tocmai am văzut că 80 de membri ai forţelor franceze de securitate de la Euro 2016 erau simpatizanţi ISIS şi musulmani radicalizaţi. Mersi, mais non! Britanicii n-au fost niciodată interesaţi de sud-estul Europei, cu excepţia Greciei. Poate Germania să-şi asume mai mult decât contribuţii economice la nivelul Uniunii Europene, depăşindu-şi bariera impusă după al doilea război mondial? Pot oare Statele Unite să mai facă un efort să disloce trupe şi aici? Aceasta ar putea fi, în cele din urmă, cheia echilibrării militare Nord-Sud a Flancului Estic.

Pentru a fi realişti şi oneşti în această „competiţie” amicală Nord-Sud pentru redistribuirea resurselor militare pe Flancul Estic, trebuie să admitem că există în acest moment mai multe argumente geopolitice, militare şi istorice care ar indica un interes tradiţional şi o ameninţare mai mare din partea Rusiei în Nordul Europei decât în Sud. Printre acestea, aş menţiona frontiera extinsă a Rusiei cu ţări care aparţin organizărilor occidentale, respectiv cu Norvegia (membru al NATO), Finlanda (membru al UE), Estonia şi Letonia (membre ale NATO şi UE), exclava Kaliningrad, un „ghimpe” al Rusiei între Polonia şi Lituania, care nu este nimic altceva decât o imensă cazemată, sentimentul istoric de insecuritate al Poloniei faţă de Rusia, pretenţia Moscovei de interese legitime asupra fostului spaţiu sovietic, minorităţile ruse semnificative din ţările baltice, lipsa unui tratat de pace cu Finlanda pe chestiunea Kareliei şi statutul insulelor Aland, animozităţi istorice şi culturale imense faţă de Rusia în bazinul Mării Baltice, chiar mai intense decât cele (şi ele, reale) din zona Mării Negre.

Întrebaţi orice lider politic, analist sau strateg din Europa de Vest, unde vede necesitatea ca NATO să desfăşoare mai multe forţe, în Nordul sau în Sudul Flancului Estic, şi va arăta fără ezitare spre Polonia şi ţările baltice. Într-acolo bate curentul european. Singura speranţă realistă de sprijin politic pentru România, la Summitul de la Varşovia, rămân Statele Unite.

Este esenţial pentru România ca Rusia să nu ne perceapă, după Summitul din iulie, ca veriga slabă a Flancului Estic, sărită din schema de apărare credibilă a Alianţei. Pentru că atunci scutul antirachetă de la Deveselu, care are de a face cu balanţa de putere SUA-Rusia în Europa Centrală şi de Est, chiar poate deveni o ţintă. Sperăm să nu se facă greşeala enormă ca o ţară care a acceptat bucuroasă să găzduiască baterii de interceptori (care deranjează atât de mult Rusia) să fie lăsată acum fără trupe şi armament convenţional de apărare.


Publicitate

Postaţi un comentariu