Sluga. Sigur s-a născut cu această chemare josnică şi cam murdară

Viorel Cacoveanu, scriitor

A fost un dat al naturii, o greşeală a ei, o geană moştenită de cine ştie unde… Bondoc, fălcos, unsuros, a ştiut de mic – datorită chemării!- să se strecoare, să urce printre prieteni şi duşmani. A intrat într-o echipă de funcţionari mărunţi, dar acolo unde pe lângă leafă mai picau mărunţişuri, ce, de la o vreme, deveneau mult peste salariu. Cei din jur l-au simţit hrăpăreţ, avid de bani, viclean şi supus abil în faţa celor mari. Dar nu l-au băgat în seamă. A ştiut să se învârtă pe lângă şefi, să-i slujească, să iasă cam insolent şi la timp în faţă. A devenit un şefuleţ autoritar, îşi ascundea cu tact murdăria şi intenţiile, dibuise că în viaţă mai presus de ban, e puterea. Sluga ajunsese să aibă, la rândul lui, slugi. Mai mici! Nu avea frână, jenă, nu ştia ce-i ruşinea. Socotit de alţii ca el om al forţei si al disciplinei, a fost dus în Capitală, să facă ordine, să ridice partidul ce-l înfiase.

Şi Sluga – deja cu S mare- urca zilnic ca Făi Frumos scările murdare ale puterii. S-a gudurat, s-a arătat doil şi util Stăpânului cel mare, care ţinea partidul la buzunar, ca pe pachetul de ţigări. Sluga mai avea un talent: ştia să aştepte şi mai ales să fie umbra Stăpânului zi şi noapte. Era al doilea om în bandă, în gaşcă, încântarea şi mândria lui se rotunjeau ca purcelul în ajun de sărbători. A revenit al doilea şi spera în taină, să ia locul Stăpânului, dar n-o arăta, nu se grăbea nu-si trăda intenţiile. Pentru El, Sluga, Stăpânul era mai presus si mai iubit decât Tara şi poporul. Ele erau doar unelte de muncă Nimic nu se mişca, nu se ridica sau nu cădea fără el! Lătra şi musca la comandă, dar atent şi cam ascuns.

Dacă plângea stăpânul de emoţie prefăcută, plângea si el, nu de durere, ci pentru ca Stăpânul să-l vadă cât e de credincios. De la o vreme Stăpânul, şi el din acelaşi aluat, s-a cam săturat de el, obosise să-l simtă aproape şi se şi temea. Iubirea fără limite devine un viciu, ce te poate duce la pieire. Subtil şi pervers şi Stăpânul! Sluga avea bani, funcţii, poziţie socială, avea o platformă. Aştepta o oportunitate să-l împingă discret la vale, pe Stăpân, să-i ia locul. Dar Stăpânul a ajuns şi mai mare şi Slugta a rămas el un fel de stăpân. Că Stăpân mare era tot cel vechi. Cu intuiţia sa de animal de pradă Sluga a simţit că …valoarea, puterea şi ambiţiile Stăpânului scad. După suiş, vine mereu coborâşul. Sluga aştepta, dar uneltea, s-a hârâit încet cu Stăpânul, au devenit opozanţi nu pe faţă, ci în ascunzişul cordurilor, căci inimi nu au avut niciodată. Partidul lui, al Slugii s-a asociat de formă si de nevoie cu altă gloabă politică. Si el a devenit Co-Slugă. Avansase, dar nu la nevoile şi pretenţiile sale!!!

Trebuia să se mulţumească şi cu atât. Stăpânul trecut la pensie, deci în afara jocului şi trocului, a căzut în dizgraţia Slugii de ieri, care nu-l mai linguşea, nu-l mai căuta, nu-l mai voia. Se detaşa de cel la ale cărui picioare se gudurase. Co-Sluga îşi urma noul drum. Dar stângaci, neliniştit, temător că ai lui erau mereu descoperiţi cu fel de fel de mizeri, fapte murdare şi bani negri… El nu voia să accepte că a sosit timpul altor Slugi mai tinere, mai instruite, dar mai grăbite la jaf şi promovare, la suiş. Se fura peste tot, sus şi jos, în stânga si în dreapta. Sluga noastră, speriată decădea. Unii nu o voiau nici co-slugă. Venea din urmă o generaţie nouă. Care si ea aşteptase. El, Co-, se arăta demn şi corect, aşa cum nu era şi nici nu fusese niciodată, îşi juca ultima carte…

El nu citise cărţile, nu învăţase din ele, doar le jucase…

O veche vorbă izvorâtă din înţelepciunea poporului spune că Sluga prost plătită e hoţ în casă. Asta era odată. Acum slugile, în funcţii mari de tot, jefuiesc Ţara şi Omul fără milă, câtă vreme li se permite. Şi el, Co-, a vrut să fure nu o casă, ci o ţară. Dar timpul nu mai avea răbdare cu el. Si nu a putut nici ajunge acolo sus… Sluga începe să oboare. Va fi un spectacol.

Pentru noi trist şi abject.


Publicitate

Postaţi un comentariu