Singurătatea jurnalistului

De ce nu mai este atentă societatea, clasa politică, la mesajele presei? Și de ce presa e tot mai puțină și mai slăbită? De ce presa moare încet-încet, mai ales presa locală? De ce nu mai sunt ziare și de ce dau faliment una după alta televiziunile locale?

În ultima vreme protestele de stradă au avut un rol important în reglarea problemelor de la noi, în apărarea democrației. Ei, protestatarii și noi, presa, am împărțit rolul de „câini de pază ai democrației”, așa a fost să fie în ultima vreme. Noi tot mai puțini, ei tot mai mulți, astfel s-a creat un fel de echilibru. Numai că, acesta este un echilibru de criză. În mod normal, în viața de fiecare zi, presa trebuie să spună și societatea să răspundă. Instituțiile să răspundă.

La întâlnirea – dezbatere organizată în premieră de Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj s-au pus câteva probleme. De data aceasta în fața unor oameni de afaceri, urmând, înțeleg eu, ca discuțiile să continue și cu alți invitați. Probabil în speranța că astfel li se atrage atenția asupra unei probleme ș astfel îi activează pe ei și restul comunității în susținerea presei.

Am constatat însă că oamenii de afaceri rămân blocați în paradigma lor, spun cam așa : presa e un business, ca și al nostru, trebuie să-l faceți profitabil, punct. Pardon, virgulă, pentru că mai urma ceva: puteți să învățați de la noi. Puteți să faceți proiecte, poate susținem unele proiecte. Nimic nou în asta. Aproape nimic de reproșat. Poate doar ceva esențial. Faptul că avem și ceva comun de apărat, pentru că pe toți ne afectează starea străzilor, spitalelor, școlilor, parcărilor, gunoiului, aerului, pe toți ne privesc mai multe lucruri. Pentru ce avem în comun, cu toții trebuie să consumăm energie, timp, bani, creier, să ne folosim experiența și priceperea pentru ca mediul în care trăim, instituțiile, legile să fie mai bune. Presa cu asta se ocupă, scormonește și reflectă realitatea așa cum e ea.

Foarte greu să fie iubită, nu? Foarte greu să te asociezi cu presa, devii și tu neiubit. Probabil că și acesta este un motiv pentru care se investește atât de puțin în ea.

Știm, și presa noastră a avut multe probleme, prea multe. Pe de o parte a pierdut din credibilitate pe mâna patronilor penali, dar și pe mâna ziariștilor iresponsabili. Cine să mai creadă ce spune presa? Doar publicul hipnotizat al unor televiziuni mai respiră în fața ecranelor, dependent de ele. Iar acolo se face manipulare cum scrie la carte, profesionist. N-au nicio șansă să scape.

Și nu doar prin faptul că n-a fost totdeauna corectă a pierdut presa ci și pentru că n-a fost băgată în seamă de autorități. Asta i-a scăzut mult din forță și din utilitate. N-a reușit să schimbe realitatea toxică pe care o reclama. Ceea ce ea semnala a rămas de prea multe ori fără ecou. Și asta n-a mai fost vina presei ci ticăloșia conducerii și administrației acestei țări. Sistematic n-a băgat-o în seamă. Deliberat.

Îmi amintesc cum în ziua când împlineam 25 de ani – lucram la un ziar local – a intrat în redacție un om de afaceri din Cluj care voia să mă duc cu el să-mi arate ceva. Omul era din Dezmir. Acolo avea părinții și casa părintescă. Văzuse ce se întâmpla pe rampa de gunoi din Pata Rât și revoltat a venit să reclame presei. M-a luat și am mers acolo. N-am refuzat deși aveam pantofii buni în picioare și singura mea rochie de mătase, îmbrăcată pentru aniversare. Pregătisem gustări pentru după amiaza în redacție, plănuiam să petrecem, dar nu m-a mai interesat nimic din toate astea. Pateurile le-au mancat colegii singuri.

Când am ajuns în Pata Rât am găsit un munte de gunoi fumegând și câțiva oameni mișunând ca niște gâze pe spinarea lui puturoasă. Fiecare avea câte un sac într-o mână și un fel de săpăligă în cealalaltă. Copiii nu aveau nici săpăligi, ei scormoneau nerăbdători, cu mâinile sau culegeau în spatele celorlalți. Erau 14 familii. I-am cunoscut pe toți, unii m-au invitat în „casele” lor, niște cutii din carton și nailoane. Cârpe pe jos în loc de paturi. Paisprezece colibe de hârtie bătute de vânt stăteau atunci în spatele orașului așteptând ce pica de la masa lui. Era acum 25 de ani.

Am scris atunci. Am publicat poze și am cerut răspunsuri. Am scris și-n anul următor.

Am scris de multe ori. Au scris și colegii mei. Și colegii jurnaliști din străinătate.

Au trecut 25 de ani. Pata Rât a rămas o problemă nerezolvată. Ba mai mult, colibele și oamenii s-au înmulțit. Acum acolo sunt peste 300 de familii, aproape 2000 de suflete. Orașul a rămas neputincios, surd și mut. Nu-l privea. Orașul avea drumul lui, iși lua zborul spre galaxia IT, construia clustere și megacartiere, făcea piste pentru avioane și stadioane. Orașul avea altă treabă. Și foarte bine că avea treabă, dar nu poți ține gunoiul sub preș, fără să găsești o soluție în 25 de ani. Pentru că într-o zi avioanele nu vor putea ateriza din cauza fumului, în alta va pleca de acolo o molimă către oraș sau o revoltă a săpăligilor. Un foc sau o crimă.

Presa nu are alte instrumente de lucru, ea vă arată bubele ascunse, merge unde nu vă puteți duce, caută răspunsuri la întrebări care și pe voi vă frământă. Dar forța ei trebuie să vină din comunitate. Când este lăsată să se zbată singură va obosi sau va ceda în fața adversarului.

Am străbătut drumurile țării în toți anii aceștia. Cu pasiune. Din ocnele de sare în cartierele mărginașe pline de șobolani sau în orașele muribunde de la gurile minelor. Fără voi, cei vii, care aveți aceleași scopuri cu noi, să facem viața mai bună, nu mișcăm lumea din loc. Nu putem singuri.

Pentru că am avut bucuria să văd și cum se mișcă munții din loc atunci când răspundeți: da, suntem aici, știu că se poate. Probabil că într-un jurnal de jurnalist voi povesti de câte ori ați salvat vieți, ați schimbat lucruri, ați îndreptat strâmbătatea despre care vă scriam. Știu că și voi ați obosit și spuneți, asemeni nouă câteodată, dar mai avem și noi o viață de trăit și e una singură, n-o putem închina lumii și păcatelor ei la nesfârșit! Atunci, v-aș spune ce mi-a amintit mie un pantofar care-mi pingelea pantofii, simțind că am nevoie de încurajarea lui ca să merg mai departe: Unii oameni chiar au murit pentru ideile lor, pentru dreptate, pentru ceilalți.

Iar noi toți, împreună, încă nu ne-am terminat treaba. Mai avem mult de lucru pentru partea noastră de lume. 

Distribuie:

Nu există Comentarii

  1. M-am regăsit extraordinar in ceea ce ati scris. Eu, personal am renunțat.

Postaţi un comentariu