Şi Cehia? Europa Centrală se scufundă în euroscepticism. Cât timp mai rezistă opţiunea proeuropeană în România?

Valentin Naumescu

Puncte cheie:

  • După virajul recent al Austriei spre o dreaptă conservatoare contondentă, care va coabita tot mai dificil cu Bruxellesul, apropiatele alegeri parlamentare din Republica Cehă ne-ar putea înfăţişa, la sfârşitul acestei săptămâni, imaginea unei alte ţări mici din Europa Centrală, intrată de numai 13 ani în Uniune, scufundându-se în mlaștina unui vot esenţialmente anti-UE;
  • Trăiesc oare cehii mai greu astăzi decât înaintea aderării la Uniunea Europeană? Nici vorbă. Modernizarea, prosperitatea și banii europeni se văd cu ochiul liber. Aşa cum nici polonezii sau ungurii nu trăiesc mai prost decât acum 15-20 de ani, dimpotrivă. Dar schimbarea sensibilităţilor politice şi, în sens larg, culturale ale unei societăţi, odată cu pretenţiile de „îndreptăţire” ale unei generaţii, nu ţine exclusiv de progresele materiale. Să spunem doar că Primul Război Mondial a început în Europa la capătul uneia dintre cele mai înfloritoare perioade de modernizare şi dezvoltare economică, ştiinţifică, tehnologică şi culturală (La Belle Époque, 1890-1914), al cărei avânt nu anunţa prin nimic tragedia conflagraţiei care urma să devasteze continentul;
  • Cercul se strânge în regiunea noastră iar Germania pare tot mai departe şi mai concentrată pe adâncirea integrării ei cu Franţa, de parcă s-ar fi resemnat deja cu gândul că Uniunea Europeană extinsă nu mai poate fi menținută “într-o singură viteză”;
  • Dacă predă cheile puterii guvernamentale miliardarului eurosceptic Andrei Babiš (63 de ani, al doilea în topul averii din țară, candidat la funcţia de prim ministru), Cehia va deveni încă un stat membru capturat într-o paradigmă protecţionistă, iliberală, naţionalistă şi, ce este cel mai important și mai grav, într-o atitudine politică refractară, ce va căuta să blocheze orice reformă a Uniunii Europene propusă de Macron şi Merkel;
  • Una dintre capitalele până acum moderate ale faimosului Grup de la Vişegrad (V4), având deja un preşedinte eurosceptic, apropiat de poziţiile Rusiei (Milos Zeman, 73 de ani), la rândul lui cu şanse de a fi reales anul viitor, Praga pare să urmeze calea “rebeliunii” naționaliste, eurosceptice şi iliberale deschise în regiune de Budapesta și de Varșovia, la care s-ar putea adăuga, mai mult sau mai puțin surprinzător, Viena;
  • Rezultatul apariţiei unui bloc eurosceptic în Europa Centrală nu va fi renunţarea la reforma Uniunii Europene, ci dimpotrivă, accelerarea ei şi riscul ruperii solidarității Vest-Est. Nucleul franco-german va realiza că nu mai are sens să mizeze pe susţinerea ţărilor din Europa Centrală, care nu fac decât să întârzie necesara reformă a Uniunii, şi va merge înainte într-o formulă restrânsă, la început prin mecanismul cooperării structurate (PESCO), în baza Tratatului de la Lisabona (2009), după care nu este exclus să asistăm chiar la adoptarea unui nou Tratat (de către cei care vor dori și vor putea face mai mult), ceea ce echivalează cu naşterea unei noi Uniuni Europene;
  • România este astăzi, în principiu, ferm proeuropeană, dar în politica eșalonului doi mocneşte, deocamdată nerostită (deși adusă cu tot mai multă îndrăzneală în discuţie de coaliţia baronilor centrali și locali ai PSD-ALDE), opţiunea otrăvită a „neamestecului în treburile interne” (sădită de Ceauşescu în mentalul colectiv, pentru a scăpa deopotrivă şi de „gura” Occidentului şi a ruşilor, când regimul lui Gorbaciov devenise infinit mai liberal decât cel de la Bucureşti), opțiune devenită între timp clişeul favorit al corupţilor şi incompetenţilor, clișeu drapat în culorile unui „suveranism” ieftin şi al refuzului de compliere la reguli, norme şi standarde universale, verificabile din exterior;
  • Nu, n-am scăpat, ne vine şi nouă rândul la un val de euroscepticism de tipul celui din Europa Centrală, probabil peste două cicluri electorale (în jur de 2024). Singura diferenţă între Cehia, Polonia sau Ungaria, şi România, din acest punct de vedere, este defazajul istoric de circa un deceniu între Europa Centrală şi România şi mai ales lipsa experienţei europene la nivelul societăţii noastre din ultimele decenii, trezită brusc din entuziasmul postcomunist proeuropean în mijlocul unui vârtej căruia nu îi găseşte alte explicaţii decât „intervenţia nefastă din exterior”, „amestecul” Uniunii Europene sau al Statelor Unite, nedorind însă să se privească onest în oglindă. Faptul că o generaţie de politiceni penali aflată la capăt de drum încearcă să-şi apere poziţiile personale propunând românilor, cu ipocrizie, opţiunea rebelă a Grupului de la Vişegrad nu este o soluţie, ci o problemă suplimentară pentru condiţia noastră încă periferică în spaţiul de interese al Occidentului.

                                                                                                                 

*

 

Votul de vineri și sâmbătă al cehilor va crea, se pare, o nouă “stea” a politicii în Europa. După foarte tânărul şi imprevizibilul Sebastian Kurz (31) în Austria, se va contura probabil figura de șef de guvern a lui Andrei Babiš, un mogul media deloc tânăr (63) dar foarte viguros în exprimarea unei platforme care a combinat respingerea introducerii monedei euro, respingerea acceptării cotei de refugiați repartizați Cehiei, respingerea prelungirii sancțiunilor economice împotriva Rusiei și reintroducerea controlului la frontierele țării dar și un mesaj puternic anti-corupție, pus însă la îndoială atât în Cehia cât și la Bruxelles de acuzațiile grave care i s-au adus legate de fraudarea fondurilor europene.

În principiu, formațiunea ANO (înseamnă „Da” ca abreviere în limba cehă, însă vine de la „Acţiunea Cetăţenilor Nemulţumiţi”), pe care a creat-o acum patru ani, este de centru și se înscrie în tendința generală de a crea formațiuni centriste în Europa, care să disloce partidele pol tradiționale, de centru-stânga și de centru-dreapta, așa cum s-a întâmplat în primăvară în Franța. Dar centristul de la Praga, un lider care vrea să fie asociat cu lupta anti-sistem, este tot mai mult supranumit „Trump al Cehiei” sau „Berlusconi al Cehiei”.

Ca intenție de vot, se pare că suportul pentru Babiš şi ANO va fi în jur de 25-30%. Nu este zdrobitor, dar este suficient de mare încât, pe fondul fragmentării excesive a sistemului de partide și al susținerii de care se bucură din partea președintelui Milos Zeman, să fie numit premier.

Desigur, complicațiile vor fi enorme ulterior, pentru că nu este ușor să conduci un guvern și o coaliție majoritară când te sprijini pe maxim o treime din mandatele parlamentare iar restul trebuie să le aduni chemând laolaltă facțiuni dintre cele mai diverse ideologic. Putem așadar anticipa o legislatură grea în Cehia, cu probleme de formare a majorității și ulterior de stabilitate a guvernului, în care tratarea în cheie populistă a temei europene să fie considerată soluția de supraviețuire politică a lui Andrei Babiš la şefia guvernului.

Recent, Grupul V4 a comunicat că orice reformă a Uniunii Europene care să nu ţină seama de opiniile ţărilor din Europa Centrală este inacceptabilă. După ultima vizită şi discuţiile pe care le-am avut la Berlin, nu am avut însă sentimentul că răbdarea germanilor va fi nelimitată. Există o puternică tentaţie a nucleului franco-german, ca să nu spun deja că decizia a fost luată de câteva luni, de a merge înainte pe calea adâncirii integrării europene, chiar dacă acest lucru ar presupune ca rebelii din fosta Europă comunistă să fie „pierduţi” pe drum. Din păcate, sunt tot mai multe indicii că, dincoace de fosta Cortină de Fier, se consolidează curentul eurosceptic şi ideea că guvernele naţionale ştiu mai bine decât Bruxellesul ce este de făcut pentru ţările lor.

În aceste condiții, sarcina lui Klaus Iohannis şi a formaţiunilor parlamentare anemice (PNL şi USR) care susţin formal orientarea consacrată la Bucureşti în ultimii 10-15 ani, adică de a menține direcția pro-Bruxelles în politica externă și internă a României, pe aliniamentele paradigmei europene, devine din ce în ce mai dificilă. De la București la Berlin, distanța va părea tot mai mare şi mai greu de străbătut dacă spațiul dintre România și nucleul franco-german va fi ecranat de un cerc de state cu nuanțe variabile de euroscepticism și naționalism: Austria, Cehia, Ungaria, Polonia, adică formula clasică Mitteleuropa, pe de o parte, Serbia și Bulgaria ambivalente și puțin credibile, cu sensibilităţile lor slave binecunoscute, prinse între angajamentele faţă de Uniunea Europeană și apropierea de Rusia, Ucraina mereu în fierbere politică şi obsedată de teama față de minorități și de dezintegrare, specifică unui stat nou, fără istorie, plus o Republică Moldova creată artificial, într-o eprubetă din laboratoarele Uniunii Sovietice, astăzi derutată și fără clasă politică, rebalansând tot mai evident spre Rusia, în căutarea unei iluzorii protecții.

Aceasta este regiunea în care trăim. Regiunea în care, de la Viena încoace, în diferite tonuri şi nuanţe, începe să miroasă a declin politic iliberal, revizionism şi autoritarism. Pentru prima dată după aderarea la Uniunea Europeană din 2007, începem să ne temem şi aici pentru soliditatea opţiunii proeuropene şi proamericane şi să vedem cum apare încet-încet, chiar la nivelul coaliţiei majoritare, tentaţia de a contesta mesajele oficiale ale Uniunii Europene şi ale Statelor Unite, transmise direct sau prin reprezentanţii lor diplomatici, mai ales atunci când acestea atrag atenţia asupra derapajelor guvernării de la setul de principii fundamentale ale democraţiilor liberale, în primul rând de la independenţa justiţiei şi statul de drept. Neîncrederea şi tonul dubitativ, pe alocuri ura şi revolta celor care simt că nu sunt lăsaţi în pace, să-şi facă de cap „în ţara noastră, în care românii ne-au votat” sugerează că, mai devreme sau mai târziu (2020?, 2024?), curentul eurosceptic va prinde curaj şi va ieşi la suprafaţă şi în România, cerând explicit un drum politic propriu şi „neamestecul Uniunii Europene în politica statului”, aşa cum cere astăzi Andrei Babiš în Cehia, cu câteva zile înainte de a câştiga alegerile.


Publicitate

Postaţi un comentariu