Serbia-Albania. Imaginea fragilităţii regiunii în care trăim

Valentin Naumescu, diplomat, profesor

„Micul război” de pe Stadionul Partizan Belgrad, soldat cu întreruperea şi abandonarea meciului de fotbal Serbia-Albania, nu poate trezi decât reflecţia sumbră a fragilităţii regiunii în care trăim. A imaturităţii şi vulnerabilităţii ei profunde, a „crudităţii” ei culturale, cosmetizată puţin de modernizările tehnologice şi stilistice postcomuniste, sau de noul limbaj oficial, de inspiraţie euro-atlantică, al regimurilor de la Belgrad, Tirana, Pristina şi aşa mai departe. O idee iresponsabilă a declanşat totul. Drona cu harta Albaniei Mari (incluzând Kosovo), care a survolat terenul de joc şi a aprins focul mâniei galeriei sârbe dar a încăierat şi jucătorii între ei, ne arată ce uşor pot exploda lucrurile în întreaga zonă.

Spoiala de vopsea democratică, liberală şi europeană lasă să se vadă sub ea, în situaţii limită, petele mari de sânge şi ură colcăitoare imprimate de o lungă istorie a frustrărilor. Ar mai trebui, probabil, vreo trei-patru straturi de vopsea occidentală şi vreo două sute de ani de pace şi dezvoltare economică pentru ca relaţiile să ajungă, să zicem, ca între vecinele Belgia şi Olanda, şi ele cândva cu o istorie încărcată.

Şi nu e vorba aici de Sudanul de Nord şi Sudanul de Sud, să ne înţelegem. Albania este totuşi un stat membru al NATO (de cinci ani) iar Serbia o ţară candidată (de trei ani) la aderarea la Uniunea Europeană, având deci, şi unii şi alţii, un anumit grad de compatibilizare şi convergenţă (cel puţin formală) cu criteriile politice ale Occidentului. Constatarea ar trebui să ne pună pe gânduri.

Răbufnirea de la Belgrad este o mărturie şocantă a bolilor nevindecate ale istoriei, a urii dormante care sălăsluieşte între naţiunile fostului Imperiu Habsburgic în această periferie nefericită a Europei, la 100 de ani de la atentatul care a dus la declanşarea „Marelui Război”, petrecut tot aici, peste drum de noi, la Sarajevo. Albania Mare, Ungaria Mare, Serbia Mare, etc.(?), în partea aceasta de lume toţi sunt mici şi se visează mari, vechile obsesii şi pierderi teritoriale lucrează încă adânc în conştiinţa oamenilor, în aşteptarea ceasului răzbunării istorice. Toate-s vechi şi nouă toate, cum bine ştim din Glossă, modernizarea ţinând în acest caz doar de purtatea mesajului provocator de o dronă telecomandată, se pare, dintr-o boxă VIP a stadionului, de către fratele premierului albanez, Olsi Rama, reţinut în noaptea respectivă de poliţia sârbă. Acesta a negat acuzaţiile şi a fost eliberat, pentru a nu complica lucrurile şi mai mult.

Ştiu, vor spune unii, pare departe de noi, par imagini dintr-o altă lume, pare că nu ne priveşte, că noi nu suntem aşa, că riscurile acestea au fost evitate definitiv între maghiari şi români odată ce am aderat la Uniunea Europeană, dar să nu uităm că nici Belgradul nu este în Africa, este la doar 160 de km de frontiera României. Tot aşa de aproape era şi în timpul teribilului război al anilor 90, finalizat prin bombardarea Iugoslaviei (muribunde ca proiect statal) de către avioanele NATO, acum 15 ani.

Ce coincidenţă!, premierul Albaniei, Edi Rama, urmează (urma) să vină în vizită la Belgrad săptămâna viitoare, prima vizită a unui premier albanez în capitala Serbiei, după 70 de ani. Şi Vladimir Putin urmează să viziteze curând Serbia. Şi tocmai acum a apărut drona cu Albania Mare. Păi să nu dai de pământ cu ofiţerii ăştia acoperiţi din estul Europei, că-s buni numai de diversiuni?, ar putea cineva întreba retoric, în glumă desigur…

Primarul Pristinei (capitala simulacrului de stat Kosovo) îl îndemna, înainte de meci, pe premierul albanez să nu meargă în Serbia. Oprirea meciului a fost sărbătorită în Albania ca o mare victorie a naţionaliştilor, iar membrii delegaţiei oficiale a Albaniei au fost primiţi la întoarcere ca nişte eroi. Culmea este, spun oficialii sârbi, că reprezentanţii Uniunii Europene au insistat pentru primirea galeriei albaneze pe stadion, deşi aceştia nu aveau bilete iar pericolul confruntării fusese anticipat. Un nou „succes” al ineptei diplomaţii europene, despre care tocmai am scris săptămâna trecută.

Nu vrem să ne imaginăm cum ar arăta, anul acesta, un meci la Kiev între Ucraina şi Rusia. UEFA a interzis dealtfel meciurile care opun echipe ucrainene şi ruseşti. Ar fi trebuit să interzică, spun unii, şi Serbia-Albania, să nu cadă în aceeaşi grupă. Dar unde am ajunge cu aceste incompatibilităţi? Ar trebui ca în Europa să avem numai meciuri Serbia-Norvegia, Albania-Elveţia, Suedia-Ungaria? Violenţele cu caracter explicit inter-etnic de pe stadioanele europene sunt, din păcate, un semn destul de clar (să nu spunem al eşecului proiectului Europei unite, poate am merge prea departe), ci al imaturităţii noilor democraţii de pe continent, fără o istorie suficient de consolidată a ideii de naţiune şi a statelor naţionale suverane tinere, unele absolut improvizate la capătul unor războaie „neterminate”.

Există în toate aceste situaţii de violenţă bruscă, neaşteptată, inimaginabilă, o explicaţie care se vrea liniştitoare. O aud frecvent. Zice că lasă, nu e nimic grav, cei care au provocat tulburările nu sunt reprezentativi pentru naţiunea în ansamblu, au fost doar o mână de oameni în raport cu populaţia ţării, sunt doar nişte extremişti, nişte huligani care trebuie ignoraţi. Lumea serioasă stă deoparte şi n-are treabă cu luptele de pe stadioane, cu manifestaţiile de pe străzi. Teoretic, explicaţia este corectă dar asta nu are relevanţă practică. Marile evenimente istorice nu le-a provocat lumea serioasă care stă acasă şi „nu se bagă”. Şi cele bune, şi cele mai puţin bune, şi revoluţiile, şi războiale civile au fost provocate de o mână de oameni mai îndrăzneţi decât semenii lor şi care aveau mai puţine de pierdut. Rolul manipulării politice este imens. Iugoslavia ştie cel mai bine lecţia bulgărelui mic de zăpadă care se rostogoleşte şi distruge tot, ajungând să-i facă şi pe cei mai cuminţi dintre cetăţeni, pe bibliotecarul cu ochelari, pe vânzătorul de ziare din colţ, pe taximetristul şugubăţ şi pe profesorul de istorie cu geantă ponosită să pună mâna pe armă, când societatea se prăbuşeşte sub ochii lui.

Ne place sau nu, meciul Serbia-Albania ne-a arătat cât de fragile, la scara istoriei, sunt încă echilibrele Balcanilor şi ale Europei de est. În particular ne-a arătat nouă, românilor, cât de norocoşi am fost. Cum ne-a trecut glonţul dezbinării pe lângă ureche, în martie 1990, la Târgu-Mureş. Privim acum spre nord şi est: Ucraina divizată, însângerată, aproape falită. Privim spre vest: Iugoslavia dispărută, Serbia căutând ezitantă şi frustrată drumul spre Occident, mereu provocată de vecini şi cu pusee de orgoliu naţionalist devastatoare. Tot la vest, premierul ungar Viktor Orban ne explică, pe teritoriul României, că modelul democraţiei liberale a apus, că modelele Ungariei sunt acum China, Rusia, India etc. În Marea Neagră se zbenguie fregatele americane şi ruseşti încoace şi încolo, e agitaţie mare. Urmează alegeri cruciale în Ucraina şi Republica Moldova. Corupţie la nivel mare în tot Estul, strigă americanii. Faceţi ceva, decuplaţi-i de la butoane, daţi-le o pauză de reflecţie! Le dăm, strigăm noi, dar sunt al naibii de mulţi. Mai vedem şi că aveam (mai avem?) magistraţi ofiţeri acoperiţi din serviciile secrete, chiar şi după aderarea la NATO. Nu e simplu, fraţilor, dar nu ne lăsăm.


Publicitate

Postaţi un comentariu