Sentimente artificiale?

Septimiu Moga, economist

Îmi amintesc cu drag o zi nefiresc de caldă şi luminoasă pentru luna februarie, petrecută la Praga. Era o zi de vineri. Din cauza legăturilor slabe a acestui oraş cu Clujul, singurul avion disponibil era pentru seara zilei de sâmbătă. Aveam aproape o zi întreagă să descopăr acest oraş. Mi-am propus pentru acea după amiază să vizitez oraşul vechi şi mai ales castelul din Praga. Nu doresc ca în următoarele rânduri să fac recenzia unei frumoase seri pragheze ci ceva mai mult, câteva sentimente pragheze.

În incinta complexului castelului praghez am regăsit statuia cu Sfântul Gheorghe realizată de  cei doi meşteri clujeni, am simţit că deşi eram pe un pământ străin ceva mă lega de acest loc. A fost prilejul unei întoarceri în timp, în vremurile tulburi trăite de Mathia Corvinul, în zilele de cumpănă a lui Mihai Viteazu. Cu fiecare pas îmi cream iluzia că am păşit pe o piatră pe care au călcat odinioară aceste ilustre personalităţi.

Era un cer perfect senin, iar turiştii culegeau instantanee cu panorama superbă capitalei cehe. Încercau să capteze cu obiectivele fotografice vitraliile colorate ale catedralei, ungherele misterioase ale sale, capelele unde vechi capete încoronate au primit taina botezului, taina cununiei sau coroana regală.

Pe pereţii exteriori ai bisericii erau reprezentate în piatră figuri încruntate, sinistre, ce aruncau flăcări din priviri, monştrii ce erau în antiteză cu sfinţenia lăcaşului de rugăciune. Acele făpturi erau menite a ţine departe de credinţă duhurile rele, ispitele carnale sau ale trufiei, vicleşugul, ura, demonii umani. După ce priveai acele făpturi, sunetul orgii suna mai pur, mai dumnezeiesc.

Demonii aceia aveau însă ceva uman, acel ceva ce este urât în fiecare dintre noi, dar care, pe de altă parte, ne provoacă râsul. Urâţenia aceea aproape antropică te făcea să te purifici puţin prin râs sau măcar printr-un zâmbet în care toţi porii fiinţei se deschid pentru a inspira taina liturgică iar încruntarea şi păcatul rămâneau afară.

Soarele începuse să se retragă spre asfinţit, iar de pe colina de pe care străjuieşte vechiul castel vedeam scânteind crucile lăcaşelor de cult pragheze. Soarele se răstignea parcă pentru oameni odată cu fiecare apus lăsându-ţi prin credinţa învierii speranţa unei zile de mâine cu mai puţini demoni. Cu speranţa că vor rămâne doar acei demoni pe care actorii îi satirizează de mii de ani în amfiteatrele lumii civilizate, stârnindu-ne râsul sau plânsul, deopotrivă, contemplarea şi speranţa.

Am păşit apoi, în luminile crepusculului pe Podul Carol, pe care sunt reprezentate figuri bucolice, sfinte, locuri şi făpturi aproape totemice, absurde dar umane. Oamenii conversau şi îşi exprimau admiraţia în zeci de limbi şi în zeci de moduri de manifestare. Iscodeau apa Vltavei, cu gândul la gustul amar şi bărbătesc al unei beri spumoase într-o crâşmă cehă.

În acea noapte frumoasă de februarie am adormit fericit că posed un dram din inteligenţa umană, că pot să urăsc, că pot să iubesc, că pot să admir şi să mă înfior de frumosul sau urâtul creat de spiritul uman, de credinţa sinceră că pot să sper în iertarea păcatelor şi iubirilor mele, în iertarea iertărilor mele. Că mă pot bucura de inteligenţa mea atâta câtă este, în limitele distribuţiei normale a lui Gauss.

Citesc tot mai adesea despre inteligenţa artificială, nu îi pot intui algoritmii, iar pregătirea mea nu îmi permite să desluşesc tainele mecanismelor care o generează. Cu toate acestea, deşi îi pot estima un posibil impact economic şi social este greu să merg mai departe de conceptul de unealtă, sofisticată dar unealtă. În lumea roboţilor din science fiction văd un univers orwelian fără biserici, în care crucea este doar simbolul intersecţiei a două drepte. Prefer demonii lui Kafka, absurdul uman, prostia nevinovată întruchipată în  bravul soldat Švejk şi alte personaje ale lui Jaroslav Hašek, decât rigoarea algoritmică a artificialului. O lume fără temple, fără demonii şi sfinţii care le protejează puritatea, şi fără râsul stârnit de acele făpturi diforme de pe pereţii catedralelor, robotul nu se va transforma în om, ci poate mai grav şi mai probabil, în lumea în care trăim, omul se va transforma în maşină.

Text: Septimiu Moga, economist

Distribuie:

Postaţi un comentariu