Sensul vieții

Dorin Mureșan, scriitor

Granița dintre ani se identifică mai mereu cu o retrospectivă contabilicească asupra realizărilor și eșecurilor lăsate în urmă. Ține oarecum de nevoia noastră de a da un înțeles vieții. Sau, în alte cuvinte, este ceva pe cât de firesc, pe atât de necesar. Pe de o parte, ea semnifică ceea ce a trecut, în timp ce, pe de altă parte, ea susține ceea ce va veni.

De o lună încoace, urmăresc cu nostalgie un serial care a rulat pe la sfârșitul anilor două mii la un bine cunoscut post de televiziune. The twilight zone, căci despre el este vorba, aduce în fața spectatorului diverse subiecte din regnul existențial, pe filieră filosofică ori teologică, miniaturizate, moralizatoare, dar și substanțializate cinematografic printr-o distribuție remarcabilă. Două episoade îmi par foarte potrivite pentru această perioadă.

Primul are de a face cu ceea ce numim (și căutăm fără oprire, măcar unii dintre noi) a fi sensul vieții. Când un personaj, după o călătorie inițiatică în orient, îl descoperă și-l face cunoscut celorlalți, creează în mintea acestora un soi de paradox alienant. Sensul vieții, înțelegem la finalul episodului, odată descoperit, provoacă o maladie mintală care se transmite celorlalți fără a mai putea fi oprită, ducând la alienare generală.

A descoperi rostul vieții este totuna cu a ți-l pierde. Creierul intră într-un dezacord total cu sine tocmai pentru că, înțelegând totul, începe să funcționeze împotriva rostului său: acela de a-și căuta continuu rostul.

Celălalt episod aduce o perspectivă ceva mai interesantă asupra mersului (coerent/ cursiv/ progresiv al) vieții. Un băiețel își ține în viață stră-stră-stră-străbunicul (141 ani) compunându-i povești de-a lungul zilei și citindu-i-le înainte de culcare. Întrucât, în fiecare seară, băiatul se oprește înainte de climaxul final, bătrânul este ținut în viață de nevoia de a afla continuarea. Dar până când, te întrebi, văzându-i ridurile adânci, atât de adânci încât fața pare a-i fi un puzzle de umbre.

Contabilizarea vechiului an vine, zic eu, din această dorință de a afla continuarea la ceea ce tocmai trece (sau a trecut), de a vedea dacă ceea ce urmează se ridică la nivelul (sau peste nivelul) a ceea ce a fost. De fapt, ține de nevoia noastră intimă de a ne satisface o curiozitate. Este deschiderea noastră spre nou, spre mai bun, spre climaxul ce nu vine, dar va să vină.

De asemenea, atunci când privim în urmă spre un răstimp și tragem linie, facem lucrul acesta și ca să ne păstrăm mințile pe terenul stabil al lucidității, convingându-ne că nu ne-am descoperit încă sensul vieții, dar că, totuși, ceea ce am lăsat în urmă are (trebuie să aibă!) o semnificație aparte, un sens integrabil în mica noastră istorie.

news-twilight-zone-movie-e1376695188846
Că într-o zi va veni și marele final, când vom da piept cu sensul vieții, când povestea noastră se va încheia (se spune că murim întotdeauna la apogeul nostru spiritual), asta e o certitudine, una dintre singurele certitudini. Bine-ar fi ca acum, după ce am accesat o buclă temporală nouă, după ce ne-am făcut contabilitatea și ne-am interpretat balanța, să ne re-amintim și de acel sfârșit, de faptul că, oricât de nesfârșit ar părea, drumul nostru este unul închis. În lipsa morții, viața – așa cum o știm/ trăim – ar fi fără valoare.

Într-un fel, sfârșitul fiecărui an este o moarte, una care îți dă un rost, unul mic, unul care nu se poate numi sensul vieții, dar care, în același timp, face parte, infinitezimal, din acest sens. A-ți contabiliza reușitele sau eșecurile din vechiul an convins fiind că ceea ce va veni va fi mereu mai bun, mereu superior, este totuna cu a nu fi trăit nimic, dorindu-ți mereu imposibilul. Căci nu faci decât să te crezi nemuritor într-o buclă temporală a muritorilor, una care, de fapt (ba aș zice că și de drept), regresează mereu, de la an la an, spre moarte.

La mulți ani, deci, dar nu la nesfârșit, Doamne ferește! Cam asta e ideea.

Text: Dorin Mureșan, scriitor


Publicitate

Postaţi un comentariu