Seducția pierzaniei

Septimiu Moga, economist

Perioada interbelică, privită din punct de vedere economic, nu este numai o provocare pentru un istoric, dar, prin mulțimea de evenimente ce au avut loc într-un timp atât de scurt, un bun prilej de meditație pentru economiștii și factorii de decizie politică de astăzi. Tocmai de aceea vreau să redau pe scurt, în limitele restrânse a unei opinii găzduite de un săptămânal, un aspect controversat al istoriei României dintre cele două catastrofe care au zguduit continentul nostru.

România era o țară care se afla adesea la cheremul forțelor naturii. Recoltele depindeau în mare măsură de capriciile vremii, dar depindeau totodată de modul de distribuție a pământului, de gradul de utilare al agriculturii, de priceperea și pregătirea teoretică și practică a producătorilor agricoli. Cam în același registru era și democrația românească. Capitalismul românesc era încă o himeră. Într-un astfel de mediu o piatră de moară pentru țară a fost creditul agricol, scump, rar și prost folosit, motiv pentru care nici democrația, nici capitalismul nu se dezvoltau. Fondurile bancare erau în mare parte blocate în credite problematice, pe care azi le-am numi neperformante.
Impunerea doctrinei liberale “prin noi înșine” pentru o lungă perioadă din anii 20 și 30 ai secolului trecut a determinat imobilizarea fondurilor bancare în plasamente, în industrii mai mult sau mai puțin performante. O mare parte din aceste industrii fuseseră deținute de către reprezentanți ai vechii stăpâniri de pe teritoriile alipite după 1918. Avea loc așa numitul proces de naționalizare a industriei României, concept care, însă, nu avea nimic cu procesul mult mai cunoscut din perioada comunistă și chiar recentă de etatizare. Băncile și instituțiile de credit au imobilizat, și în acest caz, sume mari în acțiuni în companiile mari din domeniul metalurgic, în mine și alte industrii. De asemenea, din elan patriotic multe bănci cu fonduri mai puțin substanțiale, și mai puțin sustenabile din punct de vedere al maturităților, au dorit să participe sau chiar să-și afilieze întreprinderi noi înființate sau dezvoltate. Așa au făcut două bănci clujene cu Iris-ul clujean care a fost multă vreme fabrica care a împodobit casele noastre cu produsele ei de porțelan, cărămidăria orașului, Fabrica de sârmă sau sticlă de la Turda.

În lipsa unor fonduri interne suficiente, și a descurajării capitalului străin, România s-a îndatorat pe piețele devizelor libere, mai ales după criza economică din anii 30 ai secolului trecut. Astfel, din datele culese și prelucrate de către un colectiv de la BNR coordonat chiar de viceguvernatorul băncii centrale d-l Liviu Voinea și incluse în cartea inspirat intitulată “Un veac de sinceritate”, datoria publică externă a ajuns în perioada crizei la un vârf de 73% din PIB în 1931. Un astfel de cuantum ar șoca chiar și astăzi, dar ea era, după cum conchid autorii cărții, în mare parte, pe termene scurte au determinat factorii politici ai vremii să ia măsuri pentru ieșirea din impas. Pentru comercianți, viața trebuia să meargă mai departe, mai ales pentru cei care eschivaseră falimentele. Bugetele țării erau sleite, iar finanțările bancare aproape imposibil de accesat.

Acești comercianți trebuiau să-și găsească piețe, iar țările care plăteau cu devize libere, ofereau prețuri descurajante pentru negustorii români. Atunci, mulți dinte negustorii români s-au îndreptat spre țările cu monede slabe care ofereau prețuri mult mai bune decât țările posesoare de valute liber convertibile, care erau și creditoarele țării. De aici a pornit un întreg lanț al slăbiciunilor.

Cert este că încetul cu încetul, în locul țărilor creditoare, aliate în primul război mondial, începea să apară o nouă putere economică, care, evident, era mai flexibilă în privința schimburilor comerciale și anume Germania lui Hitler.
Marile puteri creditoare nu păreau dispuse să acorde României prețuri remuneratorii, ci, mai mult, au determinat deprecierea leului față de monedele lor. Germania care nu putea oferi decât mărfuri și nu devize libere, a fost, în consecință, constrânsă să plătească prețuri mari. Chiar dacă s-a încercat o contracarare a influenței Reich-ului în comerțul românesc printr-o politica severă de contingentări îndreptată împotriva importului de mărfuri germane în România, în cele din urmă presiunile politice, dar și economice au plasat încetul cu încetul România în siajul lui Hitler.

România nu avea sentimentele pro-germane, era încă sub impresia puternică a ocupației germane, dar cu toate acestea, conjunctura economică și politică au adus ceea ce știm cu toții.
Ce putem învăța de aici?

Numai lucruri cumplite. Lipsa unei coordonări internaționale, folosirea puțin chibzuită a banilor și rezultatele unor politici bazate pe rigiditate, determină, independent de afinități, de simpatii internaționale, predarea în fața celor mai bune oferte. Țara se vede adesea în imposibilitatea de a-și alege propriul destin și a-și crea propriile oportunități. Tiraniile s-au dovedit de multe ori foarte ademenitoare pentru cei care nu pot și nu au cum să reziste tentației. Ardealul a fost rupt. Clujul era oferit Ungariei. Cele două bănci care încercaseră să clădească cărămidă cu cărămidă și să împodobească un oraș românesc într-un Ardeal Românesc, au plecat în bejenie. Pe locul cărămidăriei, naziștii au concentrat evreii ce-au pierit în cuptoarele lui Hitler iar visele pentru o României puternică s-au spart asemeni unui ulcior de porțelan.

Postaţi un comentariu