Școala de la Cluj și ieșirea din Nocturnă

Ruxandra Hurezean, redactor-șef adjunct Transilvania Reporter

Sigur ați auzit din multe părți despre Școala de la Cluj și succesul ei internațional. În esență, este vorba de o mișcare artistică de anvergură, de pătrunderea unor lideri pe piața Occidentală, care au atras atenția asupra lor și implicit asupra Clujului. După ei, amușinând prada, au venit curioși grămadă. Toți încercând să afle ce e cu valul ăsta și care e pontul. Pontul e unul mare și se va vedea mai încolo. S-ar putea să avem de-a face cu un vulcan care stă să erupă. Doar că orașul nu este pregătit pentru asta.

Am scris despre artiștii tineri, dar și despre dascălii lor, intrând fără să vreau într-un labirint de tenebre oedipiene. Zic eu inevitabile, pentru un corp artistic tânăr, hotărât să iasă la liman, cu orice preț. După ce m-am rătăcit o vreme printre ei, am început să văd. Și am văzut chiar mai bine după „Nocturna” lui Sbârciu, o serie importantă din expoziția sa, deschisă la Muzeul de Artă.

N-a mai avut o expoziție ca aceasta la Muzeul oraşului. Doar „Soarele negru de la Roșia Montană” a mai fost expus acolo, cu ani în urmă. Aparent, un eveniment cultural de sfârșit de săptămînă, la care vin prieteni, cunoscuți, studenți. Sala era atât de plină, că nu aveai aer să respiri. Ioan Sbârciu în centrul atenției, dar oarecum evaziv față de lucrări. Ele spuneau, oricum, aproape totul. Spun aproape totul, pentru că dincolo de lucrări, de pereți, de adunarea zgomotoasă, mai e ceva, ceva ce plutește în aer și e nerostit de nimeni.

Adevărul e că arta Estului poate fi promisiunea viitorului tocmai pentru trecutul ei. Cel puțin zece ani de acum înainte, artiștii de aici vor da tonul și asta este posibil din mai multe motive.

Artistul estic este profund marcat de istorie, de tăcere, de conflict, de absurd, de violență, de sărăcie, de tarele comuniste dar și de dorința de a ieși din spirala mizeriei, a promiscuității, a provincialismului și mediocrității. El este mai complex, mai dens pe dinăuntru decât vesticii, mai ambiţios, mai proaspăt, este altceva. O eprubetă a istoriei din care acum iese fum.

Lucrările lui Ioan Sbârciu sunt profunde, au și idee și sens și forță. Au un concept, un mesaj pentru care a găsit cel mai bun mijloc de a-l exprima. Nu sunt simple exerciții. Nu e joc de pensulă. „Nocturna”, „Pădurea de cenușă” și „Soarele negru de la Roșia Montană” sunt lucrări care rezistă în orice competiție mondială, ele spun ceva lumii nu doar despre viitorul artei ci și despre viitorul ei. În spatele lor este o filozofie întreagă. Despre distrugere, descompunere, consumism, despre nebunia de a ne autoflagela s-au scris tomuri întregi. Dar felul personal, ancorat în realitatea imediată, a unui Est debil și înconștient față de marile provocări ale lumii, Sbârciu scrie cu negru, scrie cu cenușă. Ca să vezi și să simți cenușa zgrumțuroasă în ochii tăi.

Ghenie te doare când îl privești. Brudașcu e ironic cu istoria, Man și Suciu trec dincolo de imediat, în imponderabiliatea ideii de real. Sunt buni. Un lot de mare clasă. Cu ei nu sunt probleme, ei se descurcă şi fără noi. Sau, mai bine spus, mai bine fără noi.

Oraşul are însă o problemă. Dacă deschide ochii, oraşul poate să vadă că arta lui este ascunsă, că îţi trebuie ghid ca să ajungi la ea. Nu are rost să ne întrebăm de ce, pentru că o tabără a artiştilor s-a simţit exclusă din Planul A şi a făcut Planul B, iar Planul A a intrat în conul de umbră. Planul B era oricum un plan de umbră, până când a ajuns la linia de sosire s-a mers pe cărări nebătătorite.

Acum ar fi de dorit să trecem dincolo de aceste două planuri, să vedem sutele de artişti şi potenţialul lor. Să ne ridicăm la nivelul la care spun alţii că am fi.

Distribuie:

Postaţi un comentariu