Repetarea scenariului electoral german în Marea Britanie. Polarizarea politică a Europei şi „topirea” partidelor liberale

Valentin Naumescu, diplomat

Despre alegerile din Marea Britanie scriu astăzi, când rezultatele ne sunt deja cunoscute, dintr-o perspectivă mai puţin abordată. Mă voi referi la declinul partidelor liberale în Occident şi la semnificaţiile majore ale acestei disoluţii pentru Europa. Desigur, fenomenul nu este nou dar Marea Britanie, Germania şi Franţa, ca mari democraţii lipsite de partide liberale semnificative, constituie suficiente şi elocvente exemple pentru a înţelege acutizarea acestei „sublimări” politice. În esenţă, observăm cum căderea în derizoriu a platformelor cu titulatură explicit liberală, din varii motive, lasă treptat „democraţiile liberale” fără vehiculele politice care au construit, practic, Europa modernă.

Cifrele din Regatul Unit se cunosc. Conservatorii au câştigat clar alegerile şi vor forma singuri guvernul, cu 331 din 650 de mandate. Liderii învinşi, laburistul Ed Miliband, liberal-democratul Nick Clegg şi naţionalist-xenofobul Nigel Farage au demisionat, după performanţele slabe ale partidelor lor. Când spunem performanţe, ne gândim la mandatele în Parlament, nu neapărat la votul popular efectiv, unde lucrurile arată ceva mai echilibrat: Partidul Conservator 36, 9% (331 de mandate), Partidul Laburist 30, 4% (232 mandate), UKIP 12, 6% (1 mandat), Liberal-Democraţii 7, 9% (8 mandate), Partidul Naţional Scoţian 4, 7% (56 mandate, locul al treilea!), Verzii 3, 8% (1 mandat), Partidul Democratic Unionist din Irlanda de Nord 0, 6% (8 mandate).

Se observă uşor distorsionarea puternică a rezultatelor în sistemul electoral majoritar, de tipul „învingătorul ia totul”, cu suprareprezentarea în Camera Comunelor a învingătorilor şi, respectiv, cu subreprezentarea învinşilor. Diferenţa între conservatori şi laburişti este de aproape 100 de mandate, deşi în realitate îi despart doar 6% ca număr de voturi. De asemenea, sunt avantajate partidele care au alegătorii concentraţi în anumite regiuni faţă de cele cu electorat uniform răspândit pe teritoriul ţării, elocvent fiind SNP care obţine 56 de mandate (toate în Scoţia, evident) cu doar 4, 7% la nivel naţional, sau unioniştii nord-irlandezi cu 8 mandate obţinute din numai 0, 6% voturi pe teritoriul Marii Britanii, în timp ce cu 12, 6% UKIP a obţinut un singur mandat! Contează doar circumscripţiile câştigate, nu procentele de voturi obţinute.

Pentru mine, la urma urmei, rezultatul nu este o surpriză şi aproape că nu merită a fi comentat, în pofida abundenţei ştirilor şi sondajelor care vorbeau, înaintea votului, de „cele mai strânse alegeri” din istoria recentă a Marii Britanii. N-a fost deloc aşa. O diferenţă care pare mică are întotdeauna tendinţa de a se mări în ultimele zile ale campaniei sau chiar în ziua votului. Acest lucru este explicabil prin „teoria votului util”, adică migraţia voturilor de la partidele mici (eventual aliate) spre cel care se profilează ca posibil câştigător, pentru a-l ajuta, în lupta cu principalul adversar. Tocmai ideea că lupta este strânsă îl ajută pe candidatul din frunte să coaguleze o susţinere şi mai mare, în ziua votului. Sunt nenumărate exemple în trecut, şi în România şi în alte părţi, când diferenţele de la final au fost mult mai mari decât predicţiile sondajelor, datorită mobilizării votanţilor. Am mai trăit un astfel de moment în Canada, în 2011, când premierul Stephen Harper a obţinut al treilea mandat, transformând majoritatea relativă (guvernul minoritar) pe care o avea atunci Partidul Conservator într-o majoritate absolută (după aproape şase ani de guvernare!), spulberându-i pe liberali într-un moment în care aceştia tocmai credeau că au echilibrat lupta şi oamenii s-ar fi săturat de Harper. Motivul „surprizei”, acelaşi ca cel de acum din Marea Britanie, sau din Germania anului 2013: succesul economic al guvernării.

David Cameron va fi aşadar reinvestit premier şi va guverna monocolor. Şi-a îmbunătăţit considerabil rezultatul, faţă de alegerile din 2010. La fel ca Angela Merkel, după coaliţia cu „galbenii” (2009-2013). FDP nici măcar nu a mai intrat în noul Bundestag, plasându-se sub 5%, de la 10% în precedentele alegeri. Conservatorii sunt în ascensiune, iată, şi în Marea Britanie, în timp ce foştii parteneri de guvernare sunt, practic, pulverizaţi, scăzând de la 57 la 8 mandate. Eşecul Lib-Dem este însă parte a unui proces politic mai amplu şi mai adânc, cu semnificaţii aproape istorice (şi deloc favorabile Europei), care conduce la observaţia retracţiei electorale severe a partidelor liberale şi a migrării votanţilor acestora spre alte formaţiuni, poate mai clare, mai ferme şi mai „contondente” ca discurs decât veşnicul centru moderat liberal.

Partidele liberale se topesc treptat în Europa. Poate nu liberalismul ca doctrină politică şi economică, respectiv ca principii şi valori, care sunt absorbite deja în platformele tuturor partidelor democratice, dar ca formaţiuni explicit liberale da. Acesta este, în opinia mea, mesajul esenţial al alegerilor din Regat, care se suprapune perfect peste cel al alegerilor din Germania, din toamna lui 2013. Nu mai este loc pe scena politică pentru partidele liberale de centru, „strivite” între platforme politice mai mari, care spun în esenţă ce spune şi liberalismul, plus ceva specific.

În septembrie 2013, cu câteva zile înaintea votului din Germania, scriam: „În Marea Britanie, oarecum asemănător Germaniei, lib-dem au făcut majoritatea pentru un guvern de centru-dreapta iar tânărul lor lider, Nick Clegg, a ajuns vice-premier. Alegerile din 2015 vor arăta dacă electoratul britanic a valorizat această participare la guvernare („constructivă” dar inevitabil în umbra conservatorilor) sau se va diviza radical, între susţinătorii şi adversarii premierului David Cameron, liberalii rămânând suspendaţi între cele două tabere”. Temerea mea, din păcate, s-a confirmat: liberalii britanici (ca şi cei germani) au avut de pierdut susţinând guvernul conservator şi rămânând fără o identitate bine definită. La urne, alegătorii mulţumiţi votează originalul, nu copia, iar cei nemulţumiţi votează partidele din opoziţie.

Pentru a reveni în atenţia alegătorilor, partidele liberale occidentale vor fi nevoite să facă în viitor un efort conceptual şi politic de reconstrucţie (reinventare) majoră, în care vor trebui să adauge setului de valori şi principii fundamentale ale liberalismului, deja încorporate în realităţi constituţionale şi legislative şi asumate de toate partidele democratice, noi direcţii politice, noi mesaje, noi soluţii specifice, care să se adreseze problemelor actuale, nu vechilor (şi prea generalelor, astăzi) controverse de secol XIX, de tipul stat-piaţă, reglementare-dereglementare, libertate-autoritate, proprietate publică-proprietate privată etc., în mare parte rezolvate în democraţiile liberale şi societăţile postmoderne actuale. Iar lucrul acesta se va dovedi, odată cu trecerea timpului, tot mai greu. La nivel european, ALDE ar putea lua în considerare în anii următori o alianţă sau chiar o fuziune cu PPE şi constituirea Partidului Popular Liberal European, proces care s-ar putea replica şi la nivelul unor partide de centru-dreapta şi centru din sistemele politice naţionale.

Europa se (re)polarizează politic pe axa conservatorism-socialism (din păcate, aş adăuga) în timp ce discursul liberal moderat, raţional, însă lipsit de fermitate, identitate şi abordări „ascuţite”, care nu depăşeşte o anumită doză de radicalism şi un anumit prag psihologic, de o parte sau de cealaltă a baricadei, va convinge în tot mai mică măsură un electorat din ce în ce mai angoasat de problemele, crizele, nesiguranţa şi intoleranţa în creştere a lumii de azi.


Publicitate

Postaţi un comentariu