Praguri

Septimiu Moga, economist

de Septimiu Moga

Vântul domol de vară umfla pânzele ambarcațiunii care se legăna pe valurile Mediteranei de câteva zile, purtând-o dintr-un port în altul. Era încărcată cu amfore care conțineau fel de fel de produse, baloturi de textile și câțiva negustori ce se uitau atenți la marfa ce o duceau în următorul port. Pescărușii își strigau prezența, poposind din vânătoarea lor diurnă câteva clipe pe catargul încins de soarele de vară. Erau ca niște vești bune dinspre țărm. Punga cu aur și cele câteva amfore erau rodul călătoriei unui negustor. De departe, acesta vedea țărmul, aproape că deslușea clădirile mai mari ale urbei construite cu piatra albită de soarele de vară. Ambarcațiunea îi purta pe semenii săi cu fețele aspre ce purtau urmele brizelor fierbinți și a furtunilor marine. Ochii lor vădeau oboseala stării de veghe, vocile și graiul lor vădeau siguranță și o anumită îngâmfare obraznică. În depărtările lor erau pe cont propriu, în orice moment puteau pierde toată truda călătoriilor, în orice moment pirații sau tâlharii veniți dinspre pustiurile de nisip sau apă puteau să le răpească viitorul.

Țărmul se profila tot mai mare, siluete umane se vedeau deja adunate la chei, încercând să deslușească a cui era ambarcațiunea ce se apropia. Negustorii de pe țărm își pregăteau sacii și amforele, cămătarii și zarafii numărau banii și își făceau planurile pentru posibilele câștiguri, încercând să-și găsească cel mai bun loc, sau să citească gândurile și atuurile rivalilor. Micuța navă comercială era evenimentul zilei, era mesagerul lumilor de peste mări pe care mulți dintre locuitorii portului nu le văzuseră niciodată și le visau poleite cu aur, binecuvântate de zei. Negustorul nostru, plecat de multă vreme se întorcea acasă. Casa lui era acolo, dincolo de temple, dincolo de agora, de teatru și de edificiile administrative ce etalau bogăția urbei. Era o locuință în fața căreia își prezenta pe o tarabă și o parte din marfa ce o aducea, pentru a lăsa familiei rostul traiului în cetate între două voiaje lungi și primejdioase.

Corabia sosi, negustorul cu pașii împleticiți de la zilele lungi petrecute în legănarea valurilor și a oboselii, coborâse pe uscat. După ce își îndeplini ultimele sarcini și de a-și pune în siguranță marfa, după ce îi salută pe cunoscuți, porni spre casă. În unele momente orașul său îi părea străin, după ce atâta vreme nu-l văzuse, apăruseră câteva tarabe noi, câteva figuri noi. Dar cu fiecare pas, mai aproape de casă simțea familiaritatea locului, simțea vibrația căminului, identitatea, izvorul fericirii și al reînvierii odată cu fiecare răsărit de soare. Apoi, cu cât înainta, se apropia casa, zâmbetele erau tot mai sincere, chipul fiecărui om, fiecare piatră era a lui, aerul era mai plăcut și mai înmiresmat, lumina era mai sinceră și mai clară. Privirile vecinilor nu erau încruntate și nici dușmănoase și îl pregăteau de râsul cald al copiilor, de zâmbetul și îmbrățișarea soției. Trecuse pragul casei, simțea mirosul ademenitor a mesei care se pregătea pe vatră, răcoarea căminului și îmbierea somnului odihnitor.

Privise pragul casei, era tocit de vreme și de pașii săi, ai părinților și ai copiilor ce se întorceau acasă. Casa o mărise, o făcuse mai mare, pe măsură ce averea sa a crescut prin istețimea negustoriei sale. Dar, cu toate acestea, pragul de piatră al casei rămăsese același. Acolo era universul familiei sale, era sacrul său, iar pragul acela tocit de atâtea treceri era puntea între două lumi diferite.

După sute de ani, clădirea vechiului negustor a devenit o ruină vizitată de turiștii estivali veniți la mare. Cea mai mare parte a lor sunt atrași de statuile zeilor ce privesc în gol spre cheiurile la care nu mai ancorează nici o corabie, ci doar câteva ambarcațiuni de divertisment. Urma pașilor vechilor negustori sau meșteșugari ce a au tocit piatra sacră a pragului dintre două lumi nu mai trezește nimănui vreo curiozitate. În acele praguri stă amintirea pietrei, a pașilor care au tocit-o, a sutelor de povești dintre cel două universuri. Privim adeseori idolii ciopliți, aurul care a adus avuție unor oameni cu efigiile zeilor sau regilor în numele cărora a fost bătut în monede, admirăm coloanele ce susțineau temple și edificii ce emanau putere. Dar trecem nepăsători pe lângă urmele pașilor celor ce au fost odată.
Trăim pe o mare agitată, în care drumul spre casă pentru mulți dintre locuitorii acestei planete e un drum necunoscut. Pe planeta noastră 3,4 persoane din 100 sunt născute în altă țară decât cea de reședință, adică mai bine de 250 de milioane de oameni. Un număr de 20 de milioane fiind refugiați din calea sărăciei, tiraniei sau a războiului. În 2015 aproape 40 la sută din populația Bosniei era plecată din țară, dar și mai bine de 20 de procente din populația Portugaliei. Elveția avea o populație de aproape 30 de procente formată din emigranți iar ponderi tot mai mari sunt în Austria sau Irlanda, țară care este însă părăsită și de un număr mare de irlandezi. Dacă urmărim datele de pe alte continente putem lesne observa că aproape 9 din 10 rezidenți ai Emiratelor Arabe Unite sunt născuți într-o altă țară sau 3 din 5 persoane născute în Guyana vor lua calea migrației. Viața din Siria, țara Damascului, oraș al învățăturii arabe a devenit un coșmar, determinând mai bine de 30 sută din populație să ia calea bejeniei. Numărul mare al populației Chinei sau Indiei ne fac dificilă reflectarea numărului uriaș de emigranți pe care îl creează, atenționând și asupra pericolelor ce pot apărea din destabilizarea acelor zone extrem de populate. Migrația, pe care mulți o privim ca pe un exod dinspre sărăcie spre prosperitate, are și alte conotații. Marea Britanie și Germania, cele mai puternice economii ale Europei sunt și ele furnizoare de emigranți, în aceste țări au fost născuți aproape 9 milioane din emigranții lumii. Raportat la populația globală, ponderea emigranților a crescut de la 2,9 la sută în 1990 la 3,4 în 2017 și continuă să crească.

Unul din motivele pentru care oamenii ignoră pașii aceia ce au uzat intrările în universul de acasă a omenirii este dezrădăcinarea. Oamenii tind să uite cuvântul acasă. Tindem tot mai mult să depășim praguri, praguri tehnologice, praguri economice, praguri de prosperitate sau avuție, dar uităm să privim pragul casei, uităm pragul din noi înșine. În schimbul lui căutăm aurul, chipurile cioplite, edificii cu blazoane totemice ce creează identitate, temple și amfiteatre, strigăm în agora a pustiu, pentru că o lume fără rădăcini e o lume dusă de vânt, o lume ce sună a pustiu ce ne transformă lumea și pe noi în ruine.

Un pescăruș a țipat. Și-a luat zborul spre mare, acolo e plin de corăbii.

1 Comentariu

  1. ivanescu cecilia spune:

    Minunat, Septimiu ! Pe cand primul roman ?

Postaţi un comentariu