Poveste de mai

Septimiu Moga, economist

de Septimiu Moga

Am avut odată, cu mulți ani în urmă, privilegiul să vizitez liceul academicienilor din Năsăud, liceu care a dat nu mai puțin de 17 academicieni și doi scriitori. Când intri într-un asemenea templu, nu poți să nu fi cuprins de un anumit fior. Mergând dinspre Cluj spre Năsăud treci prin negura ce adesea se depune pe valea Someșului. Râul pare că se ascunde în norii căzuți asemeni unor îngeri, adăpostindu-și ființa fluidă în drumul său spre înstrăinare, urmând apoi calea spre Mare prin Tisa și Dunărea albastră. Mici case vopsite în albastru, stropite de zloata timpului de pe șosea îți poartă, însă, gândul la măicuțele bătrâne înfășurate în pleduri groase, așteptând copii ce nu se mai întorc. O lumină molcomă pâlpâie la geam, pe care nu ști dacă este de priveghi sau pentru cititul scrisorilor fiilor risipiți prin lume. Din păcate, e un miraj al imaginației, casele acelea stau să se prăvălească peste imaginile unor vremuri apuse.

Era o vreme rece de primăvară, câteva coșuri scoteau un fum fantomatic care se contopea cu ceața aceea ce încerca să acopere chipul îmbătrânit al ținuturilor de unde cu greu mai vezi mișcare omenească. Odată, cei din zona Rodnei, Năsăudului, Maierului, cei din valea Ilvelor și a Bârgaielor visau la România dodoloață, cântată de mamele lor în timpuri de răgaz. Cântecele acelea au devenit imnuri, apoi tratate, memorandumuri, după ce au fost cizelate de pruncii școliți pe la Praga, Budapesta, Viena sau mai departe prin Germania, Italia sau Franța. Acolo un sărman învățător ascultând răsunetul cântecelor mamelor puse pe hârtie îndemnul deșteptării unui “sânge de roman”. Profesorii școlilor din acest paradis și mai ales din Năsăud erau sacerdoții templului panteonului roman și mărturisitori ai credinței creștine.

Salve parva nepos romuli, nu sunt numai posibilele cuvinte spuse de bunul împărat Iosif al II-lea, tălmăcite din latina începuturilor noastre ca slavă bieților urmași ai lui Romulus ci sunt și nume de localități românești, venite parcă dintr-o istorie îndepărtată, dintr-o poveste în care cuvintele se transformă în cetăți ce înfruntă veșnicia ursită într-o lume în care timpul parcă a uitat să se mai scurgă din clepsidra veșniciei. Doar oamenii se schimbă pe acest colț de paradis, doar oamenii par a fi alungați din acest paradis terestru. Un paradis al doinelor, al viselor cu Leru-împărat visat să vină cu legiunile sale după cum scria Victor Bontescu “cu oastea sa și mai puternică de consuli înțelepți și de proconsuli, de pretori purtători de dreptate … Și Țara-l așteaptă … și-l așteaptă poporul ahtiat de ordine de înțeleaptă stăpânire și de statornicie”.

Primind lumina învățăturii și limbii de la dascălii de la Maieru sau Năsăud, un tânăr nefericit, sărac dar demn, luptând în marea bătaie dintre popoarele lumii de la început de veac, a vrut să arate că mâinile sale mai au forța legiunilor romane, că nația sa are nevoie de un loc demn în împărăția habsburgilor. Asta i-a dat curaj să înfrunte gloanțele muscale sau italiene, să înfrunte frigul și foametea, noroiul și moartea, dar nu a vrut să-și înfrunte și ucidă frații. Nu a dezertat de teamă, ci a vrut să fugă la frații săi, la cei de o limbă și o credință, să le dea o inimă spre ajutor.

El se numea Emil Rebreanu. Într-o noapte de mai, când astăzi mirosul florilor naturii neîmblânzite le tulbură somnul tinerilor cu visele primelor iubiri, acest tânăr, susținut de un preot, la lumina unor torțe ce mușcau din noapte, mergea spre supliciu. Craiul pentru care a luptat aproape trei ani nu i-a oferit nici măcar șansa de a muri ca un ostaș, de gloanțe. Visurile sale urmau să se spulbere. Speranța unei cariere de publicist, de medic sau de avocat îi fuseseră risipite de vifornițele vremii, visurile sale de dragoste îi fuseseră sfărâmate de îndoiala omenească. Mai rămăsese cântecul mamei, cântat pe prispa casei sale, acel cântec transformat în imnuri și în năzuințe ale unei nații. Mergea în toiul primăverii spre tărâmul lui Leru-împărat, căci cunoștea drumul din cântecul mamei și din litaniile înălțate spre cer în satele ardelene. În acea împărăție nu era nevoie să-ți ucizi frații dintr-un ordin fără noimă. Cunoștea taina infernului dantesc din tălmăcirea mai marelui său coleg Coșbuc, știa că focul lumii sale a fost suficient să-i ardă toate păcatele. Pășea încet. La lumina focului torței își văzuse groapa. Sentința era rostită prea tare. Dorea să mai audă zbuciumul naturii dezlănțuite, la fel ca spiritul său, o veșnică noapte senină de mai îl aștepta, după ce inima sa va înceta să mai bată toaca.

Hai, Leru-i Doamne!
Țara aceea frumoasă, nu s-a schimbat. Oamenii sunt fragili și trecători. Multe din școlile acelea nu mai au cui da lumina învățăturii și par răpite de natura năvalnică. Dascălii și eminenții lor elevi de altădată mai privesc de prin statui ce le-au reprodus făptura trecătoare, cu ochii reci spre sate împuținate de oameni. Mamele și cântecele lor au plecat spre lumea aceea mi bună. Frații s-au împrăștiat prin lumea mare și poate unii se întreabă cine o fi Leru-împărat?

Postaţi un comentariu