O scurtă incursiune în istoria dobânzii

Septimiu Moga, economist

Comerțul cu bani  a existat încă din antichitate iar perceperea unei dobânzi părea a fi un lucru la fel de firesc ca și vânzarea în profit a mărfurilor aduse de la mari distanțe. Bancherii acordau o sumă iar după o anumită perioadă, datornicul sau debitorul rambursa acea sumă la care se adăuga dobânda. Statutul bancherilor antici era foarte departe de a fi unul aristocratic. Așa zișii bancheri ai vremurilor îndepărtate ședeau răbdători pe o bancă, în fața unei tejghele pe care erau înșirate diferite feluri de monede, oferite spre împrumut sau pentru schimb. Erau o prezență discretă în piețele orașelor romane sau grecești, în templul din Ierusalim, sau în centrele comerciale din Egipt sau Mesopotamia. Comerțul cu bani, sau mai bine spus împrumuturile, se făceau cel mai adesea între persoane, în baza unor contracte scrise pe tăblițe de lut, pe papirusuri sau tăblițe cerate care erau păstrate de autorități și puteau fi utilizate ca probe în justiție în cazul unui litigiu.

Nivelul dobânzilor în istorie a fluctuat dependent sau independent de o acţiune impusă de un reglementator, în funcție de profiturile care se puteau obține cu acei bani sau acea avuție, de riscul ca împrumutatul să nu mai plătească sau de riscul izbucnirii unui război sau a unei invazii, de abundența sau lipsa banilor dintr-o economie, de gradul de monetizare a economiei respective, de cantitatea de metal prețios existentă pe piețe sau de cantitatea de metal prețios care putea fi exploatată.

Uneori, o autoritate putea influența nivelul dobânzilor. În unele lucrări economice sau istorice se face referire la un episod de criză bancară ce ar fi avut loc în anul 33 d.Hr., pe vremea când Imperiul Roman era condus de împăratului Tiberius. În urma unei crizei economice, foarte mulți cetățeni și-au pierdut averile și rangurile. Împăratul a decis să distribuie către bancherii imperiului suma de 100 de milioane de sesterți care să fie utilizați pentru creditare fără dobândă pe o perioadă de trei ani. Celor care luau aceste împrumuturi li s-a impus garantarea creditului cu un activ de valoare dublă. Operațiunea pare astăzi foarte familiară și ne duce cu gândul la recenta politică a Băncii Centrale Europene denumită “monetary easing”. A avut loc de fapt o operațiune de infuzie de lichidități, operațiune specifică unei bănci centrale contemporane. Împăratul Dioclețian, după încercările sale nereușite de a stabiliza prețurile în creștere în imperiu a observat o cale de influența nivelul acestora prin cantitatea de bani de pe piață.

În evul mediu sunetul metalic al banilor a devenit din ce în ce mai rar. Drumurile romane se deterioraseră iar negustorii deveniseră o prezență suspectă într-o lume în care ocupația primordială era agricultura sau meșteșugurile. De exemplu Carlo Cipolla, descrie într-o carte cum negustorii din Verden erau suspectați de țărani că fură copii pentru a-i vinde pe piețele de sclavi maure din Peninsula Iberică. Acei oameni care circulau cu mărfurile lor în convoaie prin întregul continent erau cu siguranță niște oameni duri. Ei trebuiau să-și apere mărfurile de tâlhari, de bandele de proscriși sau de armatele rebele. Printre ei erau cu siguranță și cămătari. Spre deosebire de negustori, aceștia erau adevărați demoni ai răului. Într-o povestire  din secolul XIV, din care s-a inspirat și Shakespeare în scrierea piesei Neguțătorul din Veneția, este înfățișat un cămătar evreu care a cerut ca și garanție pentru un împrumut o livră din carnea celui care solicitase un credit. Nici Dante nu a fost mai îngăduitor cu acești cămătari, cărora le-a imaginat un loc lugubru în infernul său. Este evident că oamenii evului mediu , chiar dacă apelau la împrumuturi cu dobândă le percepeau ca pe o formă de spoliere.

Cert este că practica comerțului cu bani era afurisită de către biserica catolică. Niciun membru al clerului și niciun mirean nu avea voie să dea bani cu dobândă, cel care încălca această cutumă nu putea primi sfânta împărtășanie și nu putea fi înmormântat creștinește. Pentru omul medieval înfiorat de teama de focul iadului și superstiții, nimic nu putea fi mai rău.  Poate că acesta este motivul pentru care termenul de camătă a devenit unul peiorativ, reflectând mai degrabă o operațiune obscură dacă nu chiar ilegală. De aceea cuvântul usus, usura, usury care reflectau până atunci dobânda încep să fie folosiți în sensul românesc de astăzi a cametei. 

Cruciadele, dările enoriașilor către biserică, dar și comerțul orașelor italiene cu Levantul, au adus pe teritoriul de astăzi a Italiei o mulțime de bani, bătuți de principi și regi din toate colțurile continentului, cu un conținut mai mare sau mai mic de metal prețios. Din timp în timp, din cauza uzurii mai mult sau puțin intenționate (monedele își pierdeau până la un procent pe an din greutate din cauza folosirii), suveranii trebuiau să schimbe rețeta sau efigia monedei, ca să nu mai vorbim de frecvenţa schimbării centrelor de putere. Astfel, visteriile negustorilor, ale orașelor și mai ales ale bisericilor erau invadare de o mulțime de specii de bani. Era paradisul zarafilor şi un motiv pentru o nouă paradigmă financiară.

Provenind dintr-o familie mai degrabă de bandiți (mulți din familia de Medicii între 1343 și 1360 fuseseră condamnați pentru crime capitale), Giovanni di Bicci de Medici a întemeiat o dinastie de bancheri ce marchează o nouă eră în activitatea bancară. Dobânda nu mai era o sumă adițională capitalului împrumutat ce se va rambursa la scadență ci se  percepea într-un mod mai discret. Dacă un negustor îi datora altuia o sumă care putea fi plătită în bani gheață peste câteva luni, creditorul putea să tragă (sau să emită) o trată (sau cambie, o formă mai largă a actualului bilet la ordin) asupra unui debitor care putea să fie folosită ca mijloc de plată între alți negustori. Mai mult, el putea să obțină o sumă mai mică decât cea înscrisă pe trată înainte de scadența documentului pe baza  acelui document de la un bancher. Mai târziu, aceste operațiuni vor purta denumirile de andosare sau gir și scontare. Se crea un lanţ al încrederii între debitori şi creditori, motivaţi economic (cu cât lanţul era mai lung titlul era mai de încredere). Cuvântul endorser din limba engleză provine chiar de la operaţiunea de andosare şi înseamnă o persoană care ne susţine, ne promovează ideile sau afacerile. Din avuţia familiei de Medicii nu s-a creat numai o dinastie extrem de influentă care a dat doi papi şi mai multe capete princiare, dar şi o nouă tendinţă în artă şi cultură. În vestul Europei apărea Renaşterea…

Drumul către sistemele și operațiunile bancare și financiare moderne din vestul continentului a fost presărat cu numeroase asperități, războaie, frecvente răbufniri violente, dar din punct de vedere economic identificăm un anumit compromis, apărut în perioada reformei și contrareformei religioase. Dobânda, explicită sau implicită prin forma scontului, devenise o formă tolerabilă de câștig atâta timp cât era una rezonabilă şi era acoperită cu o activitate comercială reală. În occident dobânda începe să  însemne mai degrabă interesul unui finanțator de a intra într-o afacere iar scontul depindea de seriozitatea şi randamentul aşteptat al afacerii partenerului. Sau cum spunea Pascal Bruckner inter esse (care stă la originea cuvântului interest) „înseamnă etimologic, a rămâne între oameni, a construi cu ei o societate, a combina dragostea rezonabilă de sine cu grija față de celălalt”. În limba engleză cuvântul credit (loan) provine din vechiul cuvânt læn care însemna cadou, în timp ce în limba germană cuvântul schuld înseamnă deopotrivă datorie și greșeală. Numai din aceste exemple se observă tendinţa complicată de a disjunge activitatea financiară de vechea cămătărie, sau o activitate „păcătoasă”.  

Ceea ce ne deosebește pe noi ca europeni răsăriteni de cei occidentali în privința percepției asupra comerțului cu bani și a dobânzii provine, cel mai probabil, din istoria noastră, din modul în care s-a organizat societatea și care erau raporturile de putere în statele răsăritene și tipul instituțiilor statale. Daron Acemoglu, profesor de economie la MIT, identifică momentul de cotitură odată cu Moartea Neagră care a decimat populaţia Europei.

Şocul demografic european a creat o reacţie instituţională diferită în apus comparativ cu  răsăritul. În apus, tipologia instituţiilor existente, presiunea exercitată de mediul urban, puterea de negociere mai redusă a monarhiilor cu clasele sociale aservite îi determină pe suverani să cedeze din putere şi să creeze instituţii incluzive. În răsăritul continentului autarhia devine mai puternică, în contextul slăbirii puterii de negociere a claselor aservite, devenite mai dependente de seniori. În acest context, răsăritul dezvoltă forme de instituţii de natură extractivă. Cămătarii, zarafii şi negustorii nu puteau să nu se adapteze şi ei acestui proces extractiv. Elocvent pentru spațiul românesc este și etimologia cuvântului dobândă, care provine din cuvântul slav dobyti, dobǫdǫ, care înseamnă a dobândi, a câștiga. Cuvântul a dobândi are aceiași rădăcină. Este evident că dobânda nu era un interes provenit dintr-un acord mutual ci o semnificație mult mai explicită în sens de posibilă spoliere. Este suficient să observăm modul în care și-a tratat Mihai Viteazul creditorii, dându-le foc în conacul fraților Buzești în timp ce la Amsterdam se puneau bazele primei bănci de emisiune sau stătea să înceapă aşa numita „manie a lalelelor”. Mai putem aminti dobânzile foarte mari pe care le percepeau cămătarii în Transilvania și care se ridicau până la 50 sau chiar 200% în prima jumătate a secolului XIX, sau dobânzile majorate cu 4 sau 5 puncte procentuale pentru creditele contractate de întreprinzătorii ardeleni de la băncile vieneze, în timp ce Banca Angliei inova noi sisteme de reglementare monetară şi noi tipuri de operaţiuni specifice unei bănci centrale.

Motivele riscurilor majore din zonă erau determinate tocmai de efectele legislaţiei care favoriza instituţiile extractive. Bancherii, finanţiştii erau la urma urmei, nişte burghezi care îşi concepeau modelul de business în funcţie de mediul în care operau, mediu care includea şi anumite tipuri de instituţii. De aceea, de abia din a doua jumătate a secolul XIX pe teritoriul actual al României putem vorbi de o mişcare bancară adevărată, după ce noi forme de instituţii mai incluzive au început să apară şi la noi. Dobânzile mari reflectă şi astăzi gradul de incertitudine. Chiar dacă numeroşi bancheri occidentali se angrenau în pariuri riscante, ei îşi puteau parametriza şi calcula şansele în zonele lor tradiţionale de acţiune. Stimulul pentru dezvoltare economică adus de bancheri a determinat şi modificări profunde de structură instituţională care vor conduce la schimbările democratice din zorii secolului XX. Pieţele financiare, potrivit lui Nial Ferguson, au creat posibilitatea unor mase tot mai mari de oameni să amendeze în timp real prin dobânzi, rata scontului, randamente sau cotaţii, politica fiscală a unui stat. Toate băncile deţin titluri de stat, aceste titluri sunt cumpărate din banii deponenţilor, care au indirect capacitatea de a amenda o politică nesăbuită prin retrageri de depozite, care determină dobânzi mai mari şi deci o datorie publică mai mare. Desigur, capacitatea de negociere a jucătorilor de pe piaţa financiară este asimetrică, această asimetrie fiind determinantă în nivelul de disponibilitate a creditelor şi a gradului de răspuns a dobânzii la politici.

Pieţele financiare sunt un pilon important al economiei, prin dobândă finanţele reacţionând la factorii de mediu economic. Lungul drum al unei tranzacţii de la negociere la livrarea produsului sau serviciului se încheie cu plata. Dincolo de strângerea de mână a partenerilor dintr-o afacere stă finalul conclusiv financiar. De altfel, cuvântul financiar vine de la cuvântul francez fin, care înseamnă sfârşit.

Text: Septimiu Moga, economist 


Publicitate

Postaţi un comentariu