O poveste de iarnă

Septimiu Moga, economist

de Septimiu Moga

În 2020 se împlinesc 80 de ani de la nedreptul arbitraj de la Viena, când cartierul de azi “Bună Ziua” rupea Clujul de România. O mare parte din Transilvania se rupea din țară și trecea Ungariei amiralului Horthy. Economistul Mihail Manoilescu, ministrul de externe care a condus delegația română de la Viena, leșina în fața hărții unei Românii ciuntite, desfășurată pe masa de la Palatul Belvedere, văzând cum Clujul, Oradea sau Târgu Mureșul dispăreau de harta României. Era punctul culminant al unui eșec economic, politic sau diplomatic? Era rezultatul unor iluzii deșarte sau a unor strategii greșite? Sunt întrebări grele la care istoricii, economiștii, specialiștii în drept internațional sau geopolitică încă mai caută răspuns. Vestea căzuse ca un trăsnet în acele zile de început de toamnă. Eșecul negocierilor asupra diferendelor teritoriale dintre România și Ungaria fuseseră tranșate de un arbitraj internațional, ce a fost în acel moment favorabil Ungariei. Arbitrii făceau parte din Europa viguroasă a anului 1940, care era formată din Germania și Italia, țări care își construiseră un model economic și social bazat pe dorința de revanșă de după Pacea de la Versailles din 1919 – 1920. Germania zdrobise în câteva zile nu doar Polonia, ci chiar Franța. Cele două regimuri fascist și național socialist promovau modele economice dirijiste, bazate pe proprietate privată sau publică, modele protecționiste, naționaliste și revizioniste.

Din nefericire, România nu își găsise propria identitate și nu avusese răgazul de a deveni o forță economică pe măsura potențialului său. Elitele politice și intelectuale s-au concurat și s-au obstrucționat, risipind prea multe energii timp de două decenii în dezbateri sterile, iar progresul, deși fulminant la nivel cultural, în plan economic nu se materializase. Șocul pierderii unei părți a Ardealului se adăuga loviturilor letale primite prin pierderea Basarabiei, Bucovinei sau Cadrilaterului. Toate cedările teritoriale fără un foc de armă, făcuseră ca elita românească să-și plece fruntea înfrântă. Lupta în fața iureșului lui Hitler ar fi fost o aventură sângeroasă. Până în iarna anului 1940 resemnarea devenise aproape maladivă.

Astăzi, când istoria a consemnat reîntregirea Ardealului între frontierele României, ne este greu să ne imaginăm deciziile pe care intelectualii români urmau să le ia la aflarea rezultatului arbitrajului de la Viena. Clujul fusese timp de 20 de ani capitala culturală și economică a românismului transilvan. Tot aici se adunaseră după unire fruntașii mișcării culturale și economice românești din Transilvania, Banat sau Crișana. De asemenea, veniseră mari personalități românești din celelalte provincii românești sau din Europa. Este de notorietate înființarea universităților românești de Cluj, a teatrului și operei naționale, a întreprinderilor românești, a revistelor culturale și politice ale românilor. Mare parte din instituții s-au refugiat în România. Cu capul plecat, bravi luptători pentru unire părăseau orașul de pe Someș. Visele și proiectele lor se năruiseră. În acele momente nimeni nu știa că artizanii acelei Europe vor dispărea în disprețul lumii. Familii întregi luau drumul Feleacului privindu-l încă odată, unii dintre ei, pentru totdeauna învăluit în vălătucii de ceață ale începutului de toamnă.

Unul dintre intelectualii români care a decis să rămână alături de românii săi a fost Emil Hațieganu, profesor de drept, deputat și ministru, bancher și jurnalist. El pusese bazele în tulburătoarea toamnă a anului 1918 împreună cu Amos Frâncu la Cluj bazele Senatului Național Român din Transilvania, a fost unul dintre delegații de la Alba Iulia, a fost membru al Consiliului Dirigent și a fost unul dintre cei care au pus bazele facultății românești de drepturi de la Cluj, unul din visurile lui Avram Iancu. Rămas în Cluj a scris constant în cotidianul românesc “Tribuna Ardealului” încercând și reușind să închege, în Ardealul ocupat, din ruine o comunitate românească. Din scrisul său transpare tristețea visele spulberate dar și speranța:

Iar pleacă în fiecare zi câte unul. Azi un prieten cu care ai copilărit. Eri a plecat un bun cunoscut. Un om de treabă. Vine fiecare – la despărțire de îți strânge mâna. Altul te îmbrățișează, și când te uiți în ochii lui simțești bătaia inimei lui – când ți se desprinde din brațe. Pleci? Plec. De ce pleci frate? De ce plecați toți? Avem nevoie de fiecare din voi. Plec – frate – trebuie să plec. Iată răspunsul tipic al fiecăruia”.

Rămânea țara goală și tristă în mâini străine. Cu o părere de rău politicianul, ce și-a adus odată partea lui mică la înfăptuirea unui ideal își spunea cu o resemnare demnă: “A rămâne aici – înseamnă că știi să privești în fața destinului”. Destinul lui și a țării sale a fost o lungă iarnă.

Crăciunul anului 1940 aduse multă zăpadă în Cluj, arborii luaseră înfățișarea de Moș Crăciun, geamurile au înghețat, frigul proiectând laborioasa lucrare a naturii sub forma florilor de gheață. O gheață grea era însă și în suflete, și pogora dureros peste satele ardelene. Mântuitorul se năștea, plecând pe drumul Golgotei sale încă din ieslea din Bethleem. Emil Hațieganu a fost unul din intelectualii care și-a urmat lunga sa Golgotă, în interogatoriile Gestapoului, în închisorile comuniste, supraviețuindu-le, murind liber dar într-o țară ce nu mai era a lui. Unirea nu se mai sărbătorea, oamenii nu-l mai recunoșteau, visele fuseseră spulberate de Crivățul de la răsărit. Astăzi în Cluj și pretutindeni în țară prea mulți oameni se îmbrățișează de rămas bun. “Plec frate, trebuie să plec…” Limba română, cultura română, visurile românești, amintirile și istoria noastră de destramă cu fiecare om ce pleacă nu în țara lui ci undeva unde crede că va fi acasă, dar nu va fi. E iarnă. Bucurați-vă, frați români! S-a născut Mântuitorul!

Distribuie:

Postaţi un comentariu