O întâlnire cu istoria la Cluj

Septimiu Moga, economist

Text: Septimiu Moga, economist 

Cu istoria ne întâlnim adesea. Urmele vremurilor de mult apuse le regăsim lângă noi, pe pereţii vechilor case sau palate, pe zidurile cetăților construite mai cu migală în perioadele de glorie sau prosperitate economică sau mai în pripă în perioadele de restriște sau de criză. Din vechile icoane sau de pe frescele înnegrite ale bisericilor deslușim câte ceva din superstițiile, temerile şi modul de manifestare a credinței, vedem epitafurile de pe pietrele funerare sau inscripțiile de pe frontispiciul palatelor aristocratice. Omul, artistul, filozoful, se dizolvă după legea firii în timpul trecut dar urmele lăsate de el pe acest pământ par a dizolva timpul. Fiecare eveniment a trecut peste oameni și a creat o mică istorie a locului, istorie de cele mai multe ori rătăcită printre evenimentele nodale care au scris istoria mare a lumii, istoria învingătorilor sau a izvoarelor ce au învins timpul.

Fiecare an al umanității a creat ceva, a pus o cărămidă la construcția materială, intelectuală, morală, religioasă, științifică a lumii, a modelat-o în chipul în care o vedem astăzi. A recompune istoria locală, fie şi a unui oraș destul de important precum Clujul este o întreprindere grea, unde expertiza trebuie să se întâlnească cu avuţia şi iniţiativa iar mai apoi să devină investiţie şi sursă de prosperitate.

Unele din cele mai vechi documente de arhivă din România sunt cele ale Conventului Cluj-Mănăștur, a căror limbă latină cu greu poate fi deslușită de către specialiști. Tălmăcirea unor astfel de cuvinte, informații sau fapte este atributul unor profesioniști desăvârşiţi, dedicați unei astfel de activități dar care ne vor spune o istorie preţioasă. Limba vorbită sau cea oficială, unul din elementele esenţiale al identităţii noastre, fiecare cuvânt, fiecare gest al limbajului verbal sau nonverbal este consecința unor fapte istorice, a unor contexte istorice culturale, religioase sau economice. Antropogeneza, etnogeneza, etimologia, geneza orașelor sunt științe care cercetându-le, ne dau încrederea unui trecut şi curajul şi predictibilitate pentru viitor, ne conturează riscurile şi căile de ocolire a lor, ne face mai toleranţi, mai umani faţă de aproapele nostru, atâta timp cât ne cunoaştem originea, devenim mai buni membrii ai comunităţii, ne dezvoltăm şi creativitatea şi imaginaţia.

Dacă printr-un miracol al relativităţii am ajunge în vremurile trăite de clujenii începutului mileniului doi, vom înţelege cu greu nu numai graiul dar şi modul de viaţă al acelor oameni. Nu ştiu dacă ei au fost mai buni sau mai răi în accepţiunea sistemului nostru de valori. Dar trebuie să nu omitem faptul că încă nu auziseră fugile lui Bach cântate la orgile bisericilor clujene, şi nici cântecul de leagăn a lui Brahms, nu cunoşteau încă căutările infernale ale lui Dante şi nici iubirea tragică a Julietei, nu cunoscuseră nici versurile creatoare de limbă ale lui Petőfi sau Eminescu, nici cânturile cavalerești, ci poate versetele sfinte dintr-o singură carte, o unică dogmă și nenumărate spaime. Divinitatea, Pământul și umanitatea erau centrul universului dinainte de Copernic, Galilei sau Newton, atomul era o ipoteză filozofică, iar evoluția și dezbaterea cosmologică și axiologică o blasfemie. Dar oare, un om al acelor vremuri, ne-ar înțelege? Slova, și obiceiurile, graba noastră cotidiană, moda, îmbrăcămintea, constituția fizică, toate ar fi de neînțeles pentru el.

Recentele descoperiri din Piața Unirii din Cluj au scos la lumină un număr impresionant de morminte. Existența lor nu a surprins pe specialiști, care se așteptau la astfel de descoperiri. Poate că ceea ce a surprins mai mult a fost numărul mare a mormintelor.

Încerc să îmi imaginez societatea din prima jumătate a celui de al doilea mileniu, primele secole ale lui. Europa se scufundase într-o noapte obscurantistă, iar zona Clujului era locul de tranzit al tuturor grozăviilor, era locul unde Bizanțul se contopea în apus, locul unde popoarele răsăritului căutau refugiu și pradă. Aceste vremuri nu erau pentru oameni firavi. După ce au prădat cetățile mult mai întărite de la miază noapte, precum Rodna, în goana cailor de stepă hoarda mongolă a semănat moarte și în Cluj. Cronicile vremii vorbesc de oameni uciși, de recolte prădate, de mulțimi de oameni luaţi robie, oameni ascunşi îndurând în taină o foame cumplită în pădurile Transilvaniei de teama hoardei sălbatice pornită din stepele Asiei. Zeci de mici averi au fost îngropate în speranța unei reconstrucţii după ce grozăvia va fi trecut. Clujul a rămas pustiu, simţindu-se doar fumul și mirosul iluziilor arse, se auzeau plânsetele de jale după cei pierduţi şi după agoniseala unor oameni care și așa de abia își duceau o viață plină de lipsuri.

Era o perioada când imaginea Bizanțului oscila între  iluminare sau necredinţă. De undeva din stepele și pustiurile Asiei venea însă un nou pericol pe Drumul Mătăsii: islamul. Maurii, sarazinii otomanii, erau denumirile unor popoare ce stârneau panică. Necredincioșii, păgânii, cei care pângăreau lăcașuri de cult, erau armate care în iureșul cailor pustiau țări întregi, și nu se limitau doar la asta, supuneau prinți și împărați în numele unui Dumnezeu care avea o reverberație exotică: Allah. Atunci zvonul era știrea, iar zvonurile creau monștrii de o cruzime mistică, veniți parcă din flăcările iadului. Teama de moarte, de păcatul renunţării la credinţă, de ziua de mâine, de boală, sau de robie în ţara păgânilor, erau poate angoasele oamenilor Clujului ce zac astăzi sub centrul urbei.

Orașul era o așezare care rupea întrucâtva din monotonia micilor cătune, a feudelor mai mari sau mai mici. Era un loc nu tocmai plăcut simţului nostru olfactiv de azi. Miasma tăbăcăriilor, a canalizărilor rudimentare, a carmangeriilor, a fierăriilor, a grajdurilor și numeroaselor animale ce reprezentau forța motrice a oraşului, noroiul cumplit din zilele ploioase de la Cluj erau adevăratele focare de boală, care alături de sărăcie și aglomerație erau sursa nemulțumirilor clujenilor care s-au alăturat răsculaților de pe dealul Bobâlnei, într-o vreme când răzvrătiţii erau schingiuiţi până la moarte iar trupurile tăiate erau purtate prin oraşe. Au pierdut multe din privilegii, dar au avut și înțelepciunea şi şansa de a le recâștiga. Au avut privilegiul să-l vadă de Matei Corvin, cel născut şi botezat la Cluj devenind rege al Ungariei. Dar drumul său spre tron nu a fost tocmai un marş triumfal, el şi-a văzut fratele decapitat şi puţin a lipsit ca şi el să împărtăşească aceiaşi soartă, pentru uneltire. 

Mizeria și sărăcia au adus boala ce a decimat populația Europei, ciuma și-a luat tributul de vieți și de la Cluj. Părea o pedeapsă divină, un păcat ce lovea în neputința umană, capabilă să ridice catedrale, să schimbe cursul unor ape, să stăpânească focul și unele forțe ale naturii, dar nu a fost în măsură să se apere de un dușman atât de invizibil pentru omul de atunci încât l-au crezut un semn divin, un blestem pentru păcatele lumii. Blestemele ce aduceau boli, foamete, incendii păreau că vin din cer aduse de cometele care au îngrozit creştinătatea, cum a fost cea ivită pe cerul emisferei boreale în 1456, când otomanii se revărsau asupra Balcanilor, asediind Belgradul, ce va fi salvat de Iancu de Hunedoara.

Oamenii de astăzi judecă bogăţia unei ţări, a unei regiuni sau  a unui oraş prin prisma produsului intern brut, eventual împărţit la numărul de locuitori. Puţină lume ştie că în acel indicator sunt incluse veniturile unei economii naţionale, împărţite apoi, după anumite criterii mai mult sau mai puţin arbitrare, pe regiuni, judeţe sau oraşe. Avuţia unui oraş nu este reprezentată numai de venituri ci de patrimoniul său, de istoria sa materializată în potenţialul său economic, social şi cultural pe care l-au creat generaţii întregi de oameni trăitori pe aceste locuri. Şi din punct de vedere economic ne întâlnim cu istoria. Odinioară, dovada apartenenţei la Imperiul Roman al unei aşezări îi conferea nobleţe şi privilegii, astăzi istoria îi oferă PIB potenţial. Trebuie să privim zidurile vechii noastre urbe ca o întâlnire cu cei ce le-au făurit, le-au atins, le-au apărat şi le-au creat o poveste ce trebuie să o perpetuăm.

Un renumit cercetător al trecutului economic în argumentaţia necesităţii cunoaşterii istoriei economice spunea că poate istoria nu se repetă dar cel puţin creează rime. Povestea unui oraş este drumul de la  o mică aşezare la un oraş modern sau o metropolă. Un oraş se dezvoltă prin puterea comunităţii care coagulează şi pune în valoare resursele, pune în joc prestigiul şi forţa sa. Drumul către dezvoltare este plin de obstacole, care creează în timp nişte tipare în acel proces de „creare de rime”, pe care comunitatea le poate manipula atingându-şi obiectivele.

Distribuie:

Postaţi un comentariu