Nevoia unui premier pro-european puternic şi credibil la Chişinău. Dacă e şi pro-român, cu atât mai bine. Soluţia „unirilor mici”

Valentin Naumescu, diplomat

Preşedintele Timofti şi cele trei partide din arcul pro-european au acum, după această bizară „înfrângere victorioasă”, oportunitatea de a da Republicii Moldova un premier convingător, puternic, eficient, care să ducă mai departe opţiunea strategică pro-Vest a micului stat post-sovietic.

Vin vremuri „mari” peste Prut şi provocări grele dinspre Est, dar miza păstrării direcţiei Chişinăului este imensă (pentru Basarabia, pentru România şi pentru securitatea Europei) şi nu poate fi irosită. Dacă primul ministru va fi şi pro-român, în sensul cel mai curat al termenului, cu atât mai bine pentru naţiunea română, căreia Uniunea Sovietică i-a furat în 1940 o parte a Moldovei istorice. Nu sunt vorbe mari, pe care să le rostim stânjeniţi, sunt realităţi factuale simple.

Alegerile recente ne-au arătat câteva lucruri care trebuie făcute mai bine şi mai serios în viitor. O parte din aceste vulnerabilităţi politice, economice şi cultural-educaţionale din Republica Moldova le-am subliniat în articolul „Majoritatea pro-europeană de la Chişinău, în pericol…”din 20 noiembrie. Fragmentarea politică excesivă şi imatură a sistemului de partide, în special a triadei pro-europene (PLDM, PDM, PL) era să coste scump. Nu vrem să ştim cum ar fi arătat noua majoritate parlamentară cu cele 8-10% ale Partidului Patria, confecţionat ce-i drept din ruble ruseşti convertibile şi ipocrizii „moldoveniste”, eliminat din cursă în ultima zi a campaniei electorale (?!), într-o desfăşurare de evenimente, să recunoaştem, atât de non-europeană în formă şi fond. În fine, să mai spunem o dată, cu jumătate de gură, „situaţiile excepţionale reclamă soluţii excepţionale” şi, vorba lui Creangă, s-o lăsăm „moartă-n păpuşoi”…

Liderii liberal-democraţi, democraţi şi liberali (sau măcar ai PLDM şi PL, dacă mai mult nu se poate) trebuie să aibă în anii următori puterea unor decizii mari, de viziune pe termen lung. E momentul să renunţe la orgoliul fiecăruia de a fi şef, construind în schimb un partid major de centru-dreapta, adept al democraţiei liberale şi al valorilor occidentale, capabil să coaguleze în orice condiţii cel puţin 35-40% din opţiunile societăţii moldoveneşti. E destul de puţin credibil să dai un premier venind de pe locul al doilea, cu mai puţin de 20% din voturile cetăţenilor, dar asta va fi situaţia acum. Trebuie recuperată politic, de asemenea, ideea pro-românească din gestiunea unor actori politici aventurieri şi dezamăgitori ca prestaţie morală, care nici nu trec pragul parlamentar (cum s-o fi ajuns oare aici, Moscova ştie ceva?), şi redată acelor elite credibile ale Republicii Moldova şi tinerilor, mulţi din ei şcoliţi în România, capabili să rostogolească „bulgărele de zăpadă” al unirii, cu bună credinţă şi cu argumente solide.

Scrutinul din 30 noiembrie a pus din nou în evidenţă clivajul societal adânc din Republica Moldova. Acest clivaj va rămâne şi după ziua votului, să nu ne facem iluzii. Doar o jumătate a Moldovei este pro-europeană. Dacă îi luăm în considerare şi pe cei 8-10% posibili votanţi ai sinistrei „Patrii” rusofone a lui Renato Usatâi, la urma urmei şi ei cetăţeni ai Republicii Moldova care puteau exprima o opţiune la urne (există oricum, chiar şi după excluderea oficială a „Patriei”, cca. 70.000 „voturi considerate nevalabile”, adică peste 4%, pentru că „Patria” a rămas totuşi pe buletinele de vot!), ajungem la concluzia unei divizări aproape de fifty-fifty a ţării. Transnistria şi Găgăuzia pândesc momentul unei desprinderi, încurajată şi susţinută, discret sau explicit, de Moscova. Guvernul rus anunţă ostentativ intensificarea exerciţiilor militare ale „trupelor de menţinere a păcii” (?!) staţionate încă din 1992 în Transnistria şi exclude posibilitatea ca Ucraina sau Moldova să fie lăsate să adere vreodată la NATO. Ce-i drept, şi ministrul de externe german, social-democratul Frank Walter Steinmeier, se declară sceptic faţă de aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană şi la NATO şi crede că „modernizarea Ucrainei va dura mai multe generaţii”. Avem motive să credem că gândeşte acelaşi lucru şi despre Republica Moldova, aflată practic în aceeaşi „divizie” cu vecinii mai mari de la Est.

Am mai spus-o, simpla fluturare a steagului albastru cu stele galbene nu umple sacul cu voturi. Clişeele şi banalităţile pro-europene nu sunt suficiente, cu atât mai mult cu cât, de exemplu, în democraţii avansate precum Franţa şi Marea Britanie ideea europeană pierde, încet dar sigur, teren. Acum e momentul ca liderii pro-europeni de la Chişinău „să ia taurul de coarne” şi să explice, prin fapte şi transformări concrete, ce beneficii poate aduce modelul european propus: să pornească urgent lupta împotriva corupţiei, să întărească independenţa justiţiei şi statul de drept, să modernizeze administraţia, serviciile publice şi infrastructura, să creeze un mediu de afaceri credibil care să îi ţină pe tineri în ţară, să compatibilizeze legislaţia cu cea europeană, să îi ajute pe investitorii autohtoni sau externi cinstiţi să deruleze afaceri corecte, generatoare de locuri de muncă, să cureţe sistemul administrativ central şi local de tarele metodelor sovietice şi de influenţele oculte dinspre Răsărit etc. Dacă nu se vor face progrese vizibile în aceşti patru ani, am certitudinea că în decembrie 2018 majoritatea parlamentară pro-europeană va fi o amintire intrată în cartea de istorie. Timpul nu mai are prea multă răbdare în Republica Moldova.

Exact acum un an, pe 1 decembrie 2013, publicam articolul controversat „Felicitări, Republica Moldova! Adio, România Mare!” (unii l-au înţeles, alţii nu), pe care îl susţin şi astăzi, cuvânt cu cuvânt. Propuneam atunci un proiect al unor uniri (fuziuni) specifice, pe domenii sectoriale, care să antreneze şi să capaciteze energiile creatoare şi potenţialul economic, profesional, ştiinţific, cultural, sportiv etc. din cele două state de limba română. Citez din acel articol:

„Pe de altă parte, fără a mai discuta la modul general despre unirea celor două state, un program sistematic de integrare a vieţii economice, culturale, academice, artistice, sportive etc. ar fi de mare ajutor. Printre ideile punctuale de luat în considerare, ar putea fi:

–        Înfiinţarea unei Academii Naţionale a Românilor (prin fuziunea celor două academii existente), reprezentată instituţional în cele două capitale;

–        Înfiinţarea unui Teatru Naţional al Românilor, cu două sedii oficiale: la Bucureşti şi la Chişinău, precum şi cu sedii în marile oraşe din cele două state;

–        Compatibilizarea sistemelor educaţionale şi a curriculei din învăţământul preuniversitar şi universitar, respectiv convergenţa deplină a specializărilor şi certificatelor de atestare profesională;

–        Înfiinţarea unei televiziuni publice comune;

–        Unificarea pieţei muncii;

–        Unificarea camerelor de comerţ ale celor două ţări, tehnic posibilă după semnarea viitoare şi intrarea în vigoare a Acordului de Liber Schimb cu Uniunea Europeană;

–        Unificarea organizaţiilor sindicale, a asociaţiilor profesionale şi uniunilor de creaţie (colegiul medicilor, avocaţi, ingineri, profesori, artişti şi scriitori etc.);

–        Unificarea campionatelor naţionale de fotbal, handbal etc.”

Revin aşadar asupra acestor propuneri, cu speranţa că vor apărea curând iniţiative concrete. Nu s-a făcut (aproape) nimic din toate acestea, din tot felul de motive legislative şi comodităţi instituţionale, ambele rezolvabile prin voinţa oamenilor. S-a încercat doar exploatarea electorală ieftină a sloganului Unirii ca proiect naţional, fără nicio măsură concretă de comasare a unor activităţi sectoriale specifice. Am încredere că viitoarea administraţie Iohannis de la Bucureşti, împreună cu noul executiv de la Chişinău, susţinute activ de societatea civilă, pot mişca lucrurile şi pot da semnalele cuvenite către cele două părţi ale naţiunii române.

Încă nu e timpul pierdut. Două ţări şi două societăţi vecine, care au limba în comun, despărţite prin Pactul ilegitim al ultimilor mari dictatori ai Europei şi ai lumii, nu ar avea decât de câştigat pe plan european dacă şi-ar pune resursele, competenţele şi vocaţiile sub acelaşi acoperiş. „Micile uniri” ne-ar ajuta să ne redescoperim unii pe alţii dar, poate paradoxal, ar ajuta şi la ştergerea treptată a clivajului Vest-Est de peste Prut. Cum ar fi spus Labiş, „restul o să vină de la sine apoi”…

PS. Sunt cititori care consideră că „nu s-au pierdut voturi pro-ruse” de la votanţii Partidului Patria şi că toţi au votat PSRM. Nu cred că este aşa, sunt aproape 70.000 de voturi „considerate nevalabile”, adică aproximativ 4, 3% din totalul voturilor. Mă tem că o parte importantă din acestea au fost pentru partidul exclus din alegeri, Patria, date fie din ignoranţă, fie ca protest sau frondă.


Publicitate

Postaţi un comentariu