Muntele vrăjit

Septimiu Moga, economist

Și așa se făcu că, în învălmășeală, în ploaie și în amurg l-am pierdut din ochi.

Adio Hans Castorp, firav copil răsfățat al vieții! Povestea ta s-a sfârșit. Am isprăvit cu povestitul ei, n-a fost nici amuzantă, nici plictisitoare, ci rămâne doar o poveste ermetică. Am povestit-o pentru ea însăși, nu de dragul tău, căci ai fost un nătărău, dar, în definitiv, a fost povestea ta, numai a ta. … Au fost clipe când din moarte și desfrâu trupesc a țâșnit în visurile tale în care “stăteai la cârmă”, un vis de dragoste. Oare din această sărbătoare a morții, din pârjolul nemernic care a incendiat de jur împrejur cerul acestei înserări ploioase  se va înălța, într-o zi dragostea?”

Așa se încheie capodopera lui Thomas Mann, Muntele Vrăjit. Astăzi în zona unde se petrece acțiunea romanului se întâlnesc marii magnați ai lumii, ghicitorii moderni sau vizionarii economiei mondiale pentru a găsi și a enunța principalele tendințe ale societății, politicii și economiei. Este cu adevărat o vrajă pentru media, un loc unde sunt aglutinate atâtea personalități și atâtea idei, sunt atâtea minți care administrează multe miliarde de unități monetare internaționale. Davos este cu adevărat un loc al unei ciudate magii. Este o vrajă cu adevărat? O fi…

Povestea lui Hans Castorp, este experiența lui în mijlocul unei  lumi bolnave de ftizie la un început de secol XX, un secol ce se năștea dintr-o belle epoque nici amuzantă, nici plictisitoare. O lume încercă să-și repare plămânii cu un aer aparte, dincolo de cel încărcat al regiunilor de șes, unde atmosfera răpunea puțin câte puțin din organul ce le alimenta făptura cu oxigenul vieții. Aici, departe de mările reci și smogul industriilor, de  zgomotul motoarelor vapoarelor ce creau avuția națiunilor, o mână de oameni își puneau speranța într-o vindecare prin întoarcerea către firescul munților prea înalți dar prea puternici pentru a-i cuceri. Undeva jos, dincolo de pădurile de brad, poeții, pictorii, revoluționari, cărturari sau filozofi se stingeau privind marea ce se învolbura, urmărind norii negrii ce se adunau pentru un uragan asupra Europei, fără șansa de a respira măcar odată din aerul muntelui vrăjit.

Hans Castorp nu este un om bogat, el ajunge acolo dintr-o întâmplare, dar care devine un stagiu inițiatic într-o lume bolnavă. Moartea este omniprezentă chiar și pentru cei ce încercau să-i cumpere muntelui aerul tămăduitor. Muntele este suveran, privește totul impasibil, niște oameni ce nu mai au aer să-i urce cărările, dar îi visează vârful sălbatic. Din visurile lor se nășteau idei, se năștea puțină înțelepciune și mai ales puțină dragoste și prietenie, chiar dacă erau pe marginea unui mormânt. Acolo sau la poalele muntelui efemeritatea umană capitula sufocându-se.

Lumea de la poalele muntelui era, de asemenea, bolnavă, bolnavă prin nefirescul ei. Și cine ar putea să o descrie mai bine decât un om ce avea să fie iconic pentru secolul XX, decât Keynes? Lumea era: ”nefirească, nestatornică, complexă, nesigură și vremelnică. Socotim unele din cele mai speciale și mai trecătoare bunuri ale noastre din trecut drept firești, durabile și vrednice de încredere. Ne făurim planurile cu consecvență. Pe această temelie greșită și mișcătoare ca nisipul, ne așezăm proiectele noastre de îmbunătățire socială și ne pregătim programul politic, dăm frâu liber dușmăniilor și ambițiilor noastre personale, și ne simțim în stare să liniștim războiul civil în sânul familiei europene.”

Urmarea a fost două războaie ce au pustiit lumea, Fata morgana de pe nisipurile mișcătoare a unei lumi supraîncălzite și supralicitate nu a rămas numai un simplu miraj, ci s-a transformat în utopii milenariste, iar moartea în numele unei ideologi nu a mai fost o tragedie, ci doar statistică.

Astăzi, inițiații lumii merg la Davos să respire puțin din înțelepciunea muntelui vrăjit. De ce suferă acești eroi mult prea celebrii ai unui mapamond prea mic pentru ei? Anual au loc inițierile potentaților lumii ce văd un pământ plat, oameni care joacă la ruletă destine, stând suficient de departe de jocul pe care ei îl privesc fără să-și păteze gulerele albe. Nu știu cât de firească este lumea de azi, dar simt nisipurile mișcătoare, simt vremelnicia lucrurilor care ne înconjoară și am dreptul să observ că ne construim modelele pe aceste fundamente fragile, pe care unii le numesc progres. Ce va urma nu vom putea ști, nici măcar Keynes nu și-a putut imagina ce urma să vină, poate numai geniul lui Thomas Mann.

Media prezintă întâlnirile calde, dezinhibate, relaxate. Dar ceva este fals , ceva este în dezacord cu vraja sălbatică a muntelui. Falsul acesta ce-l purtăm în noi nu îl mai recunoaștem pentru că nu mai respirăm natural nici măcar aer; îi spunem în multe feluri ipocriziei, chiar și political correctness, dar apoi tușim iar tusea aceasta ce ne ucide. Ne-am trimis apostolii să se inițieze în preajma muntelui vrăjit, dar povestea lor nu este nici amuzantă, dar în schimb este plictisitoare, iar dragostea pur și simplu nu mai există. Iar fără dragoste …

În urmă cu mai bine de o sută de ani lumea aceasta alunecoasă a stins toate luminile în Europa, iar în micul nostru colț de lume clopotele bisericilor s-au transformat în tunuri.

Text: Septimiu Moga, economist 

Postaţi un comentariu