Mișcarea bancară din Transilvania şi rolul său în emanciparea naţională: Dacă ai carte, ai parte

Septimiu Moga, economist

Țara de peste păduri Terra Ultra Silvam, este o lume aparte, o sinteză europeană cuprinsă în brațele Carpaților. În multe privințe Transilvania era ca un creuzet imun la trecerea timpului, în care ideile dinspre apus ajungeau poate puțin mai greu, dar se păstrau în vreme aproape intacte. Este o lume ce păstrează și azi imaginea unei Europe apuse dar cu ceva aparte în ea.  Latina, româna, maghiara, germana, erau limbile pe care  locuitorii acestor meleaguri le foloseau pentru a comunica între ei, pentru a efectua schimburi între ei, pentru a se ruga, pentru a-și apăra drepturile, pământurile sau libertățile, pentru a scrie sau rescrie cărțile de temelie ale omenirii. Clujenii Heltai sau Ibrahim Mutemferika, au preluat tehnologia lui Guttemberg pentru a răspândi mai mult cunoașterea. Alfabetizarea era primul semn al formării unei Europe pentru cei mulți, pentru imensa populație aflată încă în negura neștiinței. Cartea începuse din nou să creeze istorie.

Transilvania, aflată undeva la marginea unui continent în schimbare și totodată turbulent, primea câte puțin din semințele științei, din semințele emancipării umane. Bisericile recepte, aristocrația ardeleană, au început un amplu proces de emancipare socială, odată cu accesul la învățămintele obținute de la locașurile de cultură din apusul continentului. Elitele intelectuale, politice și economice deveneau de la un an la altul idoli ai națiunilor din Transilvania.

Școala Ardeleană a dat imboldul atât de necesar pentru cunoaștere și urmașilor țăranilor iobagi. În acest mediu în care națiunile din Imperiul habsburgilor se concurau dar se și sprijineau reciproc, românii începuseră clădirea propriei elite culturale, ecleziastice, juridice și politice. Dar acest demers avea prea puțin suport material comparativ cu elitele maghiare sau săsești. A fost nevoie de o acțiune politică concertată pentru abolirea șerbiei, pentru a da “parte” țărănimii române de pământ prin „carte” de la autoritatea publică. Reformele din a doua parte a secolului XIX au făcut dreptate și țăranului român, care își putea lucra pământul și putea dispune de el. Totuși, progresele din domeniul agriculturii ajungeau cu greu la agricultorii prea puțin știutori de carte și le subminau potențialele venituri. Dezvoltarea comerțului, a transportului și a formelor de finanțare în occident, i-au pus pe micii fermieri români care lucrau mici exploatații în fața unei concurențe fără precedent. Totodată, noii împroprietăriți nu puteau accesa un împrumut de la instituțiile financiare, fie pentru că era prea scump, fie pentru că se solicitau sume mult prea mici pentru afacerile modeste ale fermierilor ardeleni. Prin urmare, țăranii români erau pe cale de a-și pierde partea atât de prețioasă de pământ.

Încă din documentele programatice de la Blaj, din 1848, s-a formulat necesitatea înființării unei bănci naționale. Acest lucru era aproape imposibil de realizat. Banca Austriei exista de câteva decenii, iar Imperiul Habsburgic avea propriul sistem monetar. Pe de altă parte, un sistem bancar românesc era un demers imposibil de asamblat în contextul situației materiale a românilor din Transilvania din acel  moment.

În Europa centrală, începuseră să apară primele forme de coagulare a unei mișcări bancare de economisire. Demersul a fost în mare parte intelectual. A pornit dint-un occident mult mai sofisticat și putea deveni un instrument de unificare a unei mișcări nu numai economice ci și naționale care se putea dezvolta pe ambele paliere a activității bancare. Astfel, prin economisire, noile clase sociale deveneau un contributor important la finanțarea bugetelor imperiale, prin achiziționarea obligațiunilor de stat, și prin urmare, forțele economice și politice aliniate băncilor de acest fel deveneau evident mai vocale și căpătau o recunoaștere evidentă și cointeresată, mult mai greu de asimilat de către națiunile dominante. Prin creditare, se putea dezvolta clasa micii țărănimi prin cumpărarea de noi terenuri și noi capacități de producție, dar și a micii burghezii inovatoare. Totodată, prin intermediul specialiștilor angajați de către băncile de economii, se puteau răspândi științele agricole și economice în rândul micilor fermieri și odraslelor lor. Mai mult urmașilor lor le crea posibilitatea accederii la binefacerile cărții. Un semn important a fost tipărirea la Cluj în 1848, de către Samuel Brassai, unul din marii cărturari ai Europei, a unei cărți despre operațiunile bancare.

Sistemul bancar românesc din Transilvania s-a dezvoltat, practic de la zero. După câteva încercări mai mult sau mai puțin reușite, cea mai importantă acțiune de acumulare de capital românesc au reușit-o Visarion Roman, Partenie Cosma, Alexandru Mocioni, Iacob Bologa, Timotei Cipariu, alți reprezentanți ai intelighenției ardelene românești, dar și micii negustori și țărani mijlocași români. Ei au creat la Sibiu Banca Albina. Nu erau mulți cei care priveau cu optimism mișcarea economică, care deși era susținută de câțiva oameni cu stare, avea un sprijin al unei elite intelectuale și chiar a unei elite ecleziastice, avea prea puțin suport în avuțiile ce trebuiau puse laolaltă. O bancă trebuie să reușească în demersul intermedieri dintre cei care economisesc și cei care doresc să investească. În nici una din părți nu existau foarte mulți pioni. Trebuia o muncă asiduă de convingere combinată cu una de educare continuă atât agricolă, economică cât și financiară. Credibilitatea trebuia să stea la baza oricărui demers de persuadare a țărănimii, a micilor meșteșugari, fermieri sau intelectuali de la sate. Cartea, evocarea identității naționale și încrederea deveniseră baza monetară a românilor din Transilvania. Asociația culturală ASTRA a fost una din monetăriile virtuale, dacă o putem numi așa.

Prin demersurile lui Partenie Cosma sau Cornel Diaconovici, tot mai mulți țărani s-au mobilizat pentru a crea baza de clienți a mișcării bancare ardelene. Au reușit să creeze și alte institute de credit și economisire, care au coagulat noii împroprietăriți din diversele regiuni ale Transilvaniei. Numărul băncilor românești a crescut de la un an la altul. Bagajul de cunoaștere și de experiență a inițiatorilor era implementat în celelalte construcții bancare. Ne putem imagina o sumedenie de magneți care atrag câte puțin din avuția prea puțin vizibilă altfel a țărănimii ardelene. Dezvoltarea rapidă a unui astfel de sistem bancar impunea formarea unui organism de coordonare, un directorat comun al acestora pentru reglementarea și sprijinul organizat al băncilor românești. În acest fel, în zorii noului secol ia naștere asociația bancară “Solidaritatea”. Totodată era nevoie nu doar de persuasiunea liderilor ci și de și mai multă carte. Unul dintre cei mai importanți exponenți ai intelectualității economice a fost Ion Lapedatu. Cu o cultură deosebită, dobândită încă din mediul familial, Ion Lapedatu și-a cultivat știința economică la Budapesta, unde s-a remarcat ca unul din cei mai eminenți studenți. A renunțat la o carieră academică departe de o țară prea săracă pentru astfel de oameni, și a preferat să aducă puțină carte conaționalilor săi din Transilvania și nu să critice sau să urmărească din afară acest demers curajos.

Nu doresc să pun în umbră pe ceilalți economiști și bancheri ardeleni dar Ion Lapedatu este un important exponent al unei generații care și-a dorit să construiască ceva prin cartea dobândită prin studiu pentru a oferi o parte neamului său din avuția unui imperiu ciudat ce oscila între centrul și periferia economică a Europei. El a dat prin forța cuvântului scris, prin forța faptelor și demersurilor sale energie acelei baze monetare virtuale de care vorbeam mai sus de a se reînnoi, de a se multiplica, de a avea capacitate de inovare. Inovațiile propuse de acești corifei ai băncilor românești sunt surprinzătoare pentru orice bancher din ziua de azi.

Banca Albina, fiind cea mai mare dintre băncile românești din Ardeal, avea capacitatea de a primi credite sub forma re-scontului de la Banca Austro Ungară (banca centrală a Imperiului Austro-Ungar). Mai departe, ea putea refinanța celelalte bănci din asociația băncilor prin intermediul scontului, creându-le posibilitatea de creație monetară. Băncile, la rândul lor erau consiliate, verificate și sprijinite logistic de asociație. Chiar dacă expresiile folosite în ședințele Solidarității par a fi arhaice, conținutul lor ne duce cu gândul la concepte demne de secolul XXI. Mulți specialiști de pe teritoriul monarhiei duale, observau și încercau să înțeleagă succesul băncilor românești, care păreau a fi ferite de orice fel de episoade de panică bancară, atât de prezente în Europa acelor vremuri. Poate că o să par patetic și puțin protocronist, dar pot să spun că oamenii care conduceau băncile, erau priviți de către clienți ca pe niște icoane, cu toate slăbiciunile lor omenești. Ei erau încrederea din spatele bazei monetare virtuale, cel mai important capital al oricărei bănci din totdeauna.  

Nu știu câți dintre ei au visat vreodată o Românie Mare, dar  au reușit să trezească dorința de unire și dorința de respect al națiunii române pe un continent care o luase razna. Într-o vară în anul 1914, toate tensiunile economice, politice, sociale sau naționale , ținute sub presiune de secole au explodat. Un uragan cumplit s-a abătut asupra Europei. Șansa, dar mai ales capacitatea de exprimare unitară a unor idealuri, atât de mult cultivată de intelectualitatea și elita economică românească din Ardeal au dus la decizia de unire. Această fragedă elită a fost în măsură să adune în timp record toate forțele intelectuale, culturale și economice. S-au mobilizat exemplar și au reușit ca prin Consiliul Dirigent să administreze și să conducă Transilvania în vremea tulbure de după armistițiul care a pus capăt primului război mondial și până la încheierea tratatelor de pace din 1920. Au reușit să mobilizeze reprezentanții populației majoritare. Această populație, conform principiilor Wilsoniene devenea cea care trebuia să ia în propriile mâini viitorul, trebuia să dovedească puterilor care s-au reunit să pună la cale viitorul lumii capacitatea de a se autoguverna. Demersul nu a fost unul ușor, dar baza de încredere de care se bucurau în rândul populației elitele intelectuale și economice au pus câteva argumente în grelele negocieri de pace. Acești oameni care au avut cartea la căpătâiul oricărei acțiuni pe care o făceau, ne-au făcut să avem parte de această țară.

O vorbă din bătrâni spune că dacă ai carte ai parte. Cartea acestor înaintași a fost în măsură să clădească o țară, să poată materializa visuri și idealuri cu o condiție însă, oamenii care vor să facă acest demers să aibă parte de încredere, testată mai cu seamă în vremurile tulburi.

Text: Septimiu Moga, economist 


Publicitate

Postaţi un comentariu