Méditation de Thaïs

Foto: thetruthaboutguns.com

În spatele scenei, emoțiile violonistei ajunseseră la apogeu. Exersa din nou și din nou câteva din notele acelei partituri. Le studiase, le aprofundase, meditase la semnificația fiecărui sunet. Repeta aproape obsesiv acele câteva note cheie ale bucății muzicale. Studia vioara de la patru ani. Mi-a spus că repeta cel puțin zece ore în fiecare zi. Cântase pe marile scene ale lumii, cu mari soliști și cu orchestre celebre, dar emoțiile erau la fel de mari. Se născuse în nordul Europei, în briza mării baltice. Ochii săi verzi aveau ceva din undele fotonice ale aurorelor boreale, iar părul său ceva din lumina perpetuă a nopților albe.

Concentrarea era atât de mare încât parcă sinapsele cerebrale începuseră deja primele măsuri ale partiturii. Era o încordare a spiritului asemănătoare momentelor ce preced lansarea spre stele a unei nave spațiale. În câteva cuvinte lapidare spuse în limba engleză că va cânta Méditation de Thaïs, superba bucată muzicală din opera Thaïs de Jules Massenet. Am încercat să-mi aduc aminte de acest compozitor și de opera sa. Eram prea puțin cunoscător în ale muzicii, dar totuși în copilărie mi-a fost pe aproape. Apoi, parcă înțelegându-mi gândurile sau pentru că a mai vrut să mai repete odată, a cules de pe strune primele măsuri ale piesei.

Recunoscusem acel andante religioso al frământărilor curtezanei din Alexandria, eroina operei compozitorului francez, și abia așteptam să aud lucrarea pe care nu o mai ascultasem de mult. Mama mea îmi fredona tema muzicală atunci când coșmarurile îmi tulburau somnul copilăriei sau în momentele de tristețe. Era ceva renăscut din mine. Violonista păși pe scenă. Publicul o salută cald, o scurtă reverență, un schimb de priviri cu pianista și piesa începu. Linia melodică se repeta, parcă din ce în ce mai melodios. Acel andante devenise pasional, devoțiune și senzualitate deopotrivă. Curtezana din Alexandria medita. Privea în urmă o viață devotată Venerei, unui hedonism tropical, într-o lume decadentă dar vie, o lume ce nu vrea să moară se zbate încă în ea. Va pleca în deșert să-l caute pe Dumnezeu? Va rămâne într-o lume pe care noii veniți o defineau promiscuă? Până la urmă cine este Thaïs? Un om care își caută drumul într-o lume în schimbare. Melodia devine appassionato, apoi parcă ceva rupe melodia pentru ca tema să redevină mai frumoasă, mai construită, mai limpede, mai consistentă dar mai tragică.

Piesa se încheie, o ultimă notă rămâne suspendată între cer și pământ iar vibrația magică a spectatorilor a luat ușor locul arcușului, cutia de rezonanță a viorii redând acel sunet divin. Un moment de tăcere, apoi un ropot de aplauze. Magia s-a rupt. Thaïs  a părăsit o lume iluzorie lăsând în sufletele melomanilor puțin din tragismul meditației sale. Lumea începea să plece în noaptea rece din centrul Clujului.

Ca și gazdă a concertului am rămas pentru rutina finalului de spectacol. În buzunarul sacoului am simțit o ușoară vibrație. Era o alertă pe o rețea de socializare. Doamne Dumnezeule! Atentat la Paris! Din nou? La Bataclan cineva a deschis focul asupra oamenilor care asistau la un concert. Atacul de la Bataclan nu fusese doar o știre de senzație neconfirmată. Undeva la câteva mii de kilometri câteva vieți au luat ultimele sunete ale unei alt fel de muzici pe tărâmul lui Hades… Un gând sinistru mi-a trecut prin minte imaginându-mi meditația teroristului înaintea atacului. Nu mai era o ficțiune intelectuală, ci o rugă sinistră spre un adevăr unic, care trebuie impus prin arme, prin moarte.

Ce se întâmplă cu lumea asta? Care ar fi legătura dintre o melodie atât de duioasă, cu un concert al Eagles of Death Metal din capitala Franței?

În ultimele două milenii, în Europa s-a creat o lume acordată sufletului omenesc, devotată din ce în ce mai mult unui hedonism atât de simplu pentru noi și atât de complicat pentru alții.

De undeva de departe, dintr-o lume străină dar cât se poate de palpabilă sosește printre noi un val imperceptibil, un val contestatar a tot ceea ce înseamnă astăzi Europa. Credința este falsă, știința este o aroganță iar cultura o nimicnicie elitistă. Este paradoxal ca în secolul XXI să auzim știința contestată, medicina un capriciu omenesc iar dorința de culturalizare un păcat cumplit. Și totuși astfel de vorbe se aud. După cuvânt vine și furtuna. Dinamita, forța exploziei și a focului ucigaș a început să se abată asupra lumii occidentale. Creații sublime ale omenirii precum avioane, mașini, piețe publice și locuri aglomerate de o lume în perpetuă mișcare sunt folosite pentru a ucide vise, pentru a ucide credința pentru o viaţă mai uşoară, pentru plăcere, pentru iubire și bucurie.

Poate că Europa e ca o monedă de aur. Bizantinii îi spuneau odinioară hiperoni, botezați prin foc și prin suferință. Particule din ea, pentru că aici în moneda strălucitoare s-au unit grăunțe ale lumii revendicate de cultura și știința occidentală, păstrează în ele (dacă ar avea memorie hrana zeilor) atât susurul râurilor reci din Munții Apuseni sau sunetul concasoarelor de la Baia Mare, cât și mersul domol al caravanelor Africii negre. Tot în memoria particulelor se aud și caznele la care au fost supuse căpeteniile amero-indiene pentru a-și cumpăra libertatea. În aceleași particule se aud pocnetele de bici peste spatele sclavilor de pe întreg  mapamondul a căror viața chinuită a fost jertfită pentru a scoate aurul din stânca rece. Particulele acestea au trecut prin focul mistuitoarelor războaie ce au pustiit continentul. Chipuri peste chipuri s-au poansonat pe monedă, chipuri care vremelnic au biruit în lupte și își dorm somnul de veci în miraculoasele catedrale ce le-au clădit.

În ultimele decenii părea că acea coroană a imortalității de pe steagul Uniunii Europene care înlocuise lunga genealogie de împărați, regi și principi europeni părea că va aduce forma finală supremă a însemnului valorii pentru o lume ce ajunsese la capătul istoriei.

  Thaïs  este astăzi o tânără, machiată discret, cu părul șaten lins ce cade peste umerii firavi adolescentini, cu ochii verzi, privind spre frumoasa monedă de aur expusă într-o vitrină de muzeu. Învață la una din marile universități europene și se bucură alături de prietenul său de fiorul primelor iubiri. Sau poate asta ar trebui să facă. Prietenul său, însă îi împinge căruciorul în care a fost blestemată să rămână pentru că dorind să studieze calotele glaciare pentru mai binele omenirii, în drumul său spre ghețurile polare a trecut printr-un aeroport unde o bombă i-a frânt visul. Poate că știința îi va reda simțul în picioarele paralizate, dar lumea va mai fi vreodată cum a fost? 

Text: Septimiu Moga


Publicitate

Postaţi un comentariu