Lecțiile alegerilor franceze. Eșecul partidelor, nevoia unei noi generații de lideri, cum poate fi învins extremismul, supraviețuirea Uniunii Europene

Valentin Naumescu, diplomat

Puncte cheie:                                                                                                                   

  • 66%-34% este mai mult decât scorul electoral între candidații Emmanuel Macron și Marine Le Pen, este reflectarea în sinteză a unei realități politice, sociale și culturale complexe care divide societatea franceză și, probabil, Uniunea Europeană în ansamblu, între cei care susțin ordinea actuală, fără să fie neapărat entuziasmați de tot ceea ce se întâmplă, și cei care, cu furie și frustrare, se simt perdanți ai globalizării, integrării europene și valorilor liberale;
  • Noua linie de clivaj politic nu mai este Stânga-Dreapta, ci Centrul liberal vs. Extremismul iliberal (anti-globalizare), clivaj față de care se poziționează acum majoritatea francezilor, de o parte sau de cealaltă, așa cum, cu câteva luni în urmă, s-au poziționat olandezii, austriecii și americanii, desigur în fiecare caz cu elemente de specific local, dar cu manifestarea aceleiași adânci falii cultural-politice;
  • Este greșită etichetarea ca “extremă-dreapta” în cazul populiștilor, fiind vorba despre extremism și atât (de tip catch-all), fiindcă toate aceste platforme amestecă în mod speculativ și aparent incoerent elemente ideologice de dreapta (naționalism, autoritarism, xenofobie și atitudine anti-imigrație etc.) cu elemente de stânga (laicitate radicală, protecționism economic și social pentru muncitorii autohtoni, sprijin de stat pentru companiile locale în dauna celor străine sau multinaționale, anti-globalizare);
  • Să nu ne ferim să folosim termenul de Extremism. Marine Le Pen este o extremistă, ca şi Geert Wilders, Nigel Farage sau Norbert Hofer. Conform definiţiei de dicţionar, „extremismul este o atitudine caracterizată prin idei, păreri exagerate, radicale, rigide, bazate pe ură şi intoleranţă”. E vorba de extremism, punct;
  • Eșecul partidelor tradiționale de a se califica în finala alegerilor prezidențiale, pentru prima dată în istoria Franței, la fel ca în Austria anul trecut, sugerează o erodare fără precedent a polilor istorici de centru-dreapta și centru-stânga, în jurul cărora se organizase viața politică democratică vest-europeană în ultimii 50-60 de ani, precum și nevoia unei noi generații de lideri socialiști și republicani, mult mai credibili;
  • Macron s-a poziționat inspirat, exact pe Centrul liberal pro-european, forțând chiar formularea oximoronică de “centru radical”, tocmai pentru a fi perceput de alegători drept „contrariul absolut” al lui Marine Le Pen, în timp ce François Fillon (republicanii) și Benoît Hamon (socialiștii), speriați de ascensiunea populismului, nu au știut dacă să susțină sau să critice ordinea globală actuală și Uniunea Europeană, nefăcând convingător nici una, nici alta. Iar lumea pur şi simplu s-a săturat de ei;
  • Supraviețuirea și reformarea/transformarea Uniunii Europene devin aproape certitudini, în condițiile unui asemenea raport de forțe din democrațiile vest-europene (două treimi vs. o treime), care menține o majoritate favorabilă Ideii Europene dar transmite, în același timp, semnalul unei nemulțumiri în creștere la baza societăților;
  • Prezența la vot de 75% a salvat Franța, Uniunea Europeană și democrația liberală, chiar în condițiile absenteismului votanților dezamăgiți ai candidaților eliminați în primul tur și ale numărului mare de buletine de vot nule, arătând încă o dată că mobilizarea la urne a părții raționale a unei societăți poate oricând lăsa bazinul de vot al radicalilor în minoritate;
  • Participarea la vot este, contrar primelor evaluări, foarte ridicată, dacă ne gândim că cele două mari partide ale Franţei nu au fost reprezentate în turul al doilea. Simpla constatare că 75% este cea mai mică prezenţă la vot după 1969 nu are relevanţă, în condiţiile în care este prima dată în istoria celei de-a V-a Republici când nici socialiştii, nici republicanii nu au avut un candidat calificat în finală.

*

Uniunea Europeană a trecut cu bine și cel de-al doilea test electoral major al acestui an. Acum știm că va supraviețui acestei crize prelungite, dar se va transforma substanțial în viitor, pentru a răspunde presiunilor în creștere, din interior și din exterior. Dacă adăugăm și victoria previzibilă a Angelei Merkel pe 24 septembrie, putem aprecia robustețea marilor democrații vest-europene, care, deși provocate sever de ascensiunea populismului, naţionalismului şi eurofobiei, au știut să se mobilizeze exemplar la vot, cu rate de participare de peste 70-75%, pentru a-și apăra valorile și a păstra direcția politică și strategică a Uniunii. Cu atât mai dezolantă apare acum democrația românească și participarea anemică la vot, de numai 39,48%, din decembrie 2016, într-un moment de fierbere a politicii în Europa.

Opţiunea liberal-europeană a triumfat până la urmă şi în Franţa, la fel cum s-a întâmplat recent în Austria şi Olanda. Dar, ca şi în Austria, a trebuit să apară de „nicăieri” un candidat mai mult sau mai puţin independent, călare pe o platformă improvizată în câteva luni, mai degrabă mişcare civic-politică decât partid clasic, şi să „ia faţa” candidaţilor având în spate marile partide tradiţionale ale Franţei. Eşecul acestor partide nu este deloc îmbucurător, dacă ne uităm la variantele radicalizate ale electoratului de stânga şi de dreapta, respectiv Jean Luc Mélenchon şi Marine Le Pen.

Emmanuel Macron a câştigat, de fapt, alegerile în primul tur, când l-a depăşit cu patru puncte procentuale pe François Fillon, afectat de scandalul banilor încasaţi la biroul de europarlamentar de soţia sa, angajată se pare fictiv. Macron a reuşit să se califice spectaculos în finală, venind puternic din urmă. Primul tur a fost, aşadar, decisiv. Nu e nicio îndoială că şi Fillon ar fi învins-o pe Le Pen, dacă ar fi intrat în turul al doilea. Dar asta nu mai contează acum. O acuzaţie credibilă de corupţie, la acest nivel, are un preţ greu. Aviz celor din situaţii similare, inclusiv de pe la noi.

Este cât se poate de evident că marele electorat al socialiştilor şi republicanilor s-a divizat încă din primul tur, o parte luând drumul Centrului pro-european şi întâlnindu-se sub steagul lui Macron (24%), cealaltă parte migrând spre extremismul anti-european reprezentat de Mélenchon (19,5%) şi Le Pen (21,5%).

Urmează alegerile legislative în iunie, cu Frontul National al lui Le Pen arătând deocamdată ca primul partid al Franţei. Nu va ieşi însă aşa, având în vedere că sistemul electoral francez în două tururi are vocaţia de a filtra partidele extremiste. Este foarte probabil ca valul de simpatie pentru Macron să se reflecte şi în votul de la parlamentare, iar în timpul scurt rămas până la alegerile din iunie formaţiunea sa En Marche să reuşească să se transforme într-un partid autentic, capabil să depună candidaturi în toate circumscripţiile Franţei şi, cu sprijinul republicanilor şi/sau al socialiştilor, să formeze o majoritate puternică în jurul noului guvern. Nu aş miza foarte tare pe suportul îndelungat al socialiştilor şi republicanilor, căci, după câţiva ani de „recuperare” în linişte, aceştia se vor gândi să se reafirme sub culorile propriilor partide şi ar putea abandona proiectul Macron. Cel mai sigur pentru tânărul preşedinte ar fi să se bazeze pe succesul propriului partid, cu lideri noi şi cu un aer proaspăt în viaţa politică. 

Victoria lui Macron nu rezolvă toate problemele Franţei şi ale Uniunii Europene, dar cel puţin evită dezastrul unei preşedinţii Marine Le Pen, prelungind speranţa pentru continuarea Proiectului European. Este, în acelaşi timp, o resetare profundă a vieţii politice franceze şi poate chiar europene, cu reapariţia Centrului pro-european ca principal vector al democraţiei liberale şi al Uniunii Europene. Poate nu întâmplător Angela Merkel, în discursurile politice interne din ultimii doi ani, intuind riscurile erodării conceptelor tradiţionale de „Dreapta” şi „Stânga”, pe fondul ascensiunii Extremismului, şi-a încadrat platforma politică de la CDU/CSU în categoria Centrului, ceea ce pe mulţi i-a surprins.

În orice caz, dincolo de această victorie categorică, rămâne problema electoratului extremist al Franţei şi al nemulţumirilor vehemente clamate de cei 41% care i-au votat, în primul tur, pe Marine Le Pen şi Jean Luc Mélenchon. Şi aceştia sunt cetăţeni ai Franţei şi ai Uniunii Europene, şi aceştia sunt contribuabili, şi lor trebuie să li se ofere răspunsuri credibile la frustrările pe care le resimt. Marine Le Pen a obţinut pe 7 mai aproape 11 milioane de voturi, adică dublul voturilor primite de tatăl ei, Jean Marie Le Pen, în turul al doilea al prezidenţialelor din 2002, când liderul extremist a fost preferatul a doar 17,8% din alegători.

Valul populist şi extremist anti-european nu a trecut. Dimpotrivă, aşa cum arată cifrele, este la cel mai înalt nivel din istorie. Dar Uniunea Europeană a obţinut în această primăvară o gură de oxigen vitală şi mai ales a câştigat un „timp de graţie” important, în care are şansa să se reformeze/transforme într-o organizaţie credibilă, adaptată nevoilor secolului XXI, capabilă să furnizeze în continuare satisfacţie cetăţenilor săi, aşa cum s-a întâmplat după al Doilea Război Mondial încoace. Dacă va fi pierdută, o asemenea şansă nu se va mai întoarce curând.   


Publicitate

Postaţi un comentariu