Lalele cu spini. „Populismul bun” şi „populismul rău”. Vestea bună şi vestea rea din alegerile olandeze

Valentin Naumescu

Puncte cheie:

  • Pe termen scurt, vestea bună din Olanda este, desigur, că Geert Wilders şi partidul extremist anti-UE (PVV) nu au câştigat alegerile parlamentare iar guvernul care se va forma pe baza unei coaliţii, compusă din cel puţin patru partide, va rămâne ataşat Uniunii Europene;
  • Criza turco-olandeză l-a ajutat pe premierul Mark Rutte (VVD) să rămână în frunte, atitudinea fermă, la limita diplomației, a guvernului de la Haga împotriva celor doi miniştri turci aflaţi pe teritoriul Olandei scăzându-i lui Geert Wilders, în ultimele zile ale campaniei, bazinul de voturi anti-islamiste pe care se înălţase, ameninţătoare, „piramida electorală” a PVV în ultimul an;
  • Pe termen mediu şi lung, la o privire mai atentă, se observă însă că rezultatele alegerilor generale de ieri scufundă Olanda în fragmentare excesivă (13 partide parlamentare), incertitudine politică și, posibil, instabilitate guvernamentală, cu un premier popular-liberal („populismul bun”, cum spune Mark Rutte) care va rămâne probabil în funcţie pentru al treilea mandat, dar care a fost votat de doar 20% din alegătorii olandezi. Cu alte cuvinte, 4 din 5 votanți nu l-au dorit;
  • Prezența la vot a fost de 81%, un nivel foarte ridicat, ceea ce arată interesul enorm pentru aceste alegeri al societății olandeze dar și o anumită tensiune privind direcția viitoare a țării;
  • Liberalii scad astfel cu 8 mandate faţă de precedentele alegeri din 2012, iar extremiștii câștigă un plus de 8 mandate, ceea ce la un parlament mic contează destul de mult. Partidul de extremă-dreapta („populismul rău”, pentru a-l cita pe acelaşi Rutte) creşte semnificativ şi ajunge a doua forţă politică a Olandei, cu doar 7% mai puţine voturi exprimate decât principalul partid de guvernământ;
  • Merită menţionată şi performanţa electorală surprinzătoare a Stângii Verzi, condusă de liderul charismatic de 30 de ani Jesse Klaver, care creşte de la 4 la 14 mandate, devenind principalul partid al stângii declarate olandeze (D66 se autodefineşte drept partid de centru), în condiţiile în care partidele clasice ale stângii s-au pulverizat, practic, în acest scrutin. Stânga Verde s-a format acum 25 de ani, din fuziunea comuniştilor, pacifiştilor şi a altor facţiuni mici ale stângii radicale, aflate la stânga socialiştilor și laburiștilor;
  • Cu 33 mandate din totalul de 150 ale Parlamentului, Rutte şi VVD (Partidul Popular al Libertății și Democrației) vor mai avea nevoie de sprijinul creştin-democraţilor precum şi de democrat-liberalii progresiști de la D66, probabil cu 19 mandate fiecare, şi tot nu e suficient pentru a obţine necesarul de 76 de mandate. Încă unul sau două partide mici vor mai trebui cooptate, cel puţin în coaliţia parlamentară, dacă nu şi în guvern, pentru a asigura o majoritate funcțională ca suport legislativ, dar nu se știe dacă aceasta va fi și coerentă și stabilă ca program de guvernare;
  • Faptul că premierul popular-liberal Mark Rutte a trebuit să utilizeze, pe finalul campaniei, unele instrumente din arsenalul electoral al dreptei naționaliste pentru a câştiga, ar trebui să dea de gândit. Analiştii olandezi arată deja cât de mult l-a ajutat pe premier tensionarea relaţiilor cu Turcia, care i-a permis să joace rolul „liderului dur”, intransigent. Dacă nu era criza turco-olandeză, VVD şi PVV ar fi fost aproape la egalitate sau, cine ştie?…

***

Uniunea Europeană a scăpat cu bine de primul din cele trei mari teste electorale din 2017. Au rămas Franţa, în aprilie/mai, şi Germania, în septembrie. Jucând electoral foarte bine în criza turco-olandeză (să ne abţinem de la speculaţia că ar fi şi creat-o, ca artificiu de final de campanie), premierul Mark Rutte a reuşit să rămână pe primul loc. O parte din alegătorii cu convingeri anti-islamiste nu i-au mai dat votul extremistului Geert Wilders (PVV, „populismul rău”), aşa cum arată cu luciditate unii comentatori olandezi, preferând tonul brusc întărit, intransigent în relația cu Turcia, dar nu anti-european al „populistului bun”.

Nu uităm, fireşte, că acelaşi populist bun, câştigătorul de acum și din 2012 al alegerilor, a blocat în mai multe rânduri, în anii trecuţi, primirea României în Spaţiul Schengen, din aceleaşi raţiuni politice interne legate de competiţia cu „populismul rău”, în condiţiile în care Comisia Europeană ajunsese la concluzia că România îndeplineşte toate criteriile prevăzute în Acord.

Vestea proastă a alegerilor olandeze este creșterea extremei drepte la nivelul de a doua forță politică a țării și fragmentarea excesivă a spectrului parlamentar (13 partide), care va face ca noul guvern să trebuiască să se sprijine pe o coaliţie de 4-5 partide. Între „populismul bun” şi „populismul rău” este o diferenţă de de doar 7% ca opţiuni de vot popular, ceea ce este foarte puțin și, în perspectivă, îngrijorător, cu atât mai mult cu cât tendința limpede a fost de apropiere a celor două partide rivale (33-20 mandate în prezent), față de acum cinci ani (41-12).

În aceste condiții postelectorale olandeze, ușor mai detensionate, România ar putea avea o fereastră de oportunitate pe dosarul Schengen în toamnă, după alegerile franceze și germane, dacă totul se termină cu bine. Totuși, la cum arată de strânsă disputa internă VVD-PVV, este la fel de posibil și ca guvernul olandez să nu relaxeze prea tare abordarea față de România, cu atât mai mult dacă guvernul sau parlamentul de la București vor mai avea și în lunile următoare derapaje și tentative inacceptabile de modificare a legislației penale în favoarea corupților, într-un moment de criză a Uniunii și de restructurare europeană extrem de periculos pentru statele periferice și prost văzute precum România.

Nu avem nicio îndoială asupra faptului că, în aceste condiţii politice pe „muchie de cuţit”, Olanda va susţine cu putere modelul Europei concentrice, cu delimitări cât mai clare între nucleu şi periferie, cu măsuri protecţioniste ale statelor dezvoltate vest-europene în relaţia cu ţările est-europene din afara grupului central.

Idealizarea unei imagini își are, în politică, la fel ca în viață, rolul ei formator. Ca tânăr universitar, am îndrăgit mult Olanda, pe care am avut șansa să o cunosc (relativ, atât cât se putea în câteva luni) cu ocazia a două burse de care am beneficiat, pe la sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000, la Universitatea din Utrecht. Nu numai pe linie academică, dar și ca civilizație, infrastructură și organizare, Olanda mi s-a părut o țară excepțională, echilibrată, moderată în toate abordările ei. Am iubit aerul de profundă libertate, deschidere și relaxare al Olandei, civilitatea și urbanismul unei țări bogate dar încă reflectând modestia și puritanismul protestant tradițional, în comparație cu opulența și grandoarea epatantă, căutate obsesiv de lumea catolică. Mi-au plăcut atmosfera mic burgheză a orașelor olandeze, canalele și librăriile Amsterdamului, casele din cărămidă roșie cu ferestre mari la stradă, fără perdele, oamenii pe biciclete, cafenelele și terasele lor cozy. Pentru noi, abia ieșiți atunci din cenușiul și mediocritatea inhibată a Estului postcomunist, Olanda părea  o chintesență a democrației liberale prospere, o societate reușită cu oameni fericiți, neinhibați, educați, înalți, sportivi și mai ales inteligenți, în care toată lumea părea să facă parte din clasa mijlocie, în orice caz o definiție discretă și plină de farmec a Occidentului, la care până atunci numai visasem.

Politica Olandei s-a schimbat mult în ultimii 18-20 de ani, ca și în alte părți ale Europei. Sigur, Olanda a rămas o țară profund europeană din perspectivă culturală și (încă), din fericire, pro-europeană ca proiect politic. Dar noul Parlament și noua politică a țării pe care am îndrăgit-o încă de la prima vedere arată acum ca un câmp de lalele cu spini.

De departe, vezi lalelele. De aproape, spinii. Totuși, să luăm partea frumoasă a lucrurilor, sunt încă lalele, nu buruieni, chiar dacă trebuie să fii mult mai precaut cu ele astăzi, decât cu două decenii în urmă…


Publicitate

Postaţi un comentariu